Pe 18-19 aprilie, Biroul European al CWI s-a reunit în Londra, unde am participat, alături de delegații europeni din Austria, Anglia și Țara Galilor, Franța, Germania, Irlanda și Olanda. Biroul a discutat și a dezbătut crizele cu care se confruntă capitalismul european în contextul unui sistem capitalist mondial din ce în ce mai multipolar și marcat de conflicte, posibilități de dezvoltare a luptei de clasă în Europa și rolul CWI.
Datorită modului în care imperialismul UE afectează Balcanii și Europa de Est în general, considerăm că e nevoie de unitate între mișcările muncitorești din Europa cu cele din Balcani ca parte din lupta împotriva patronilor imperialiști cât și „autohtoni”. Declarația de mai jos a fost redactată de Secretariatul Internațional al CWI ca bază pentru discuții și a fost modificată în urma acestora.
Capitalismul european se confruntă cu o criză istorică. Poziția sa de lungă durată de rangul doi a fost agravată atât de declinul celui mai puternic partener economic și militar al său, SUA, cât și de ascensiunea Chinei. Confruntările tot mai frecvente dintre marile puteri europene și administrația Trump din ultima perioadă au contribuit la această criză. Pe lângă aceste evenimente, se înregistrează și diviziuni tot mai mari în interiorul UE însăși – ceea ce ridică posibilitatea unei noi crize a monedei euro, precum și a fragmentării și chiar a destrămării uniunii.
Aceste evenimente existențiale conduc la realinieri rapide pe plan militar, economic și geopolitic. În martie 2026, președintele francez Macron și-a prezentat planul de „dissuasion avancée” (descurajare avansată) prin care imperialismul francez va oferi o formă de umbrelă nucleară celorlalte națiuni europene, inclusiv Regatului Unit, Germaniei, Poloniei, Olandei, Belgiei, Greciei, Suediei și Danemarcei. Acesta este un răspuns direct la amenințările lui Trump de a retrage sprijinul acordat NATO.
Imperialismul SUA în criză
Războiul dezastruos al lui Trump împotriva Iranului a reprezentat un eșec uriaș pentru imperialismul american, atât de semnificativ încât poate amenința chiar propria lui poziție. Recentul armistițiu va slăbi și mai mult poziția SUA pe plan internațional. Conflictul a adâncit, de asemenea, în mod calitativ, diviziunile deja în creștere dintre SUA și Europa. De asemenea acesta contribuie la intensificarea tensiunilor din interiorul Europei între guvernele diverselor state naționale, tensiuni care au devenit evidente în urma războiului dintre Rusia și Ucraina.
Guvernele europene au refuzat în mare măsură să susțină deschis acțiunile militare catastrofale ale lui Trump și Netanyahu. Italia și Spania au refuzat recent să acorde SUA permisiunea de a le folosi bazele pentru aterizare și realimentare înainte de a porni în unele dintre misiunile de bombardament din Iran. Franța a interzis SUA utilizarea spațiului său aerian pentru zborurile care transportau arme către Israel.
„Opoziția” manifestată de prim-ministrul britanic Starmer și de președintele francez Macron implică însă și sprijinul pentru operațiunile „defensive”. Ambele guverne au trimis, de asemenea, resurse militare pentru a-și proteja propriile interese imperialiste și militare în Golf și în alte zone. Refuzul prim-ministrului spaniol Sanchez de a permite Statelor Unite să utilizeze bazele aeriene spaniole a fost mai ferm. Deși inițial a fost mai favorabil față de SUA și Israel, cancelarul german Merz a declarat recent că „nu este războiul nostru”. Chiar și unii lideri de extremă dreaptă și populiști de dreapta s-au distanțat de Trump și de acțiunile sale din Orientul Mijlociu.
Având în vedere că Iranul ține Strâmtoarea Hormuz de gât, ceea ce înseamnă practic că aproximativ 20% din gazul natural lichefiat și petrolul mondial nu trec prin această cale navigabilă, presiunea pentru găsirea unei soluții la conflict este în creștere. Creșterea prețurilor la benzină și motorină a afectat toate statele europene și SUA amenințând stabilitatea politică a unor guverne deja nepopulare.
Trump a cerut chiar ca puterile europene și cele din NATO, altele decât SUA, să „rezolve problema”. Nu s-ar fi putut exclude faptul că, dacă nu s-ar fi ajuns la un acord privind redeschiderea strâmtorii și amenințările de a bloca Marea Roșie ar fi crescut, atunci s-ar fi exercitat presiuni asupra puterilor europene pentru a trimite resurse navale și militare suplimentare în zonă. Orice încercare militară de a prelua controlul asupra strâmtorii ar fi avut consecințe majore, atât din punct de vedere militar, cât și politic, pentru acestea.
O consecință a crizei energetice generate de conflict este revenirea la producția de combustibili fosili de către unele state capitaliste. Nu numai guvernul laburist de la Westminster, ci chiar și Partidul Național Scoțian se îndreaptă spre renunțarea la opoziția față de noi investiții în extracția de petrol și gaze din Marea Nordului. Alături de acapararea petrolului din Venezuela de către Trump, aceste măsuri expun și mai mult caracterul fragil al așa-numitelor angajamente asumate la diverse reuniuni COP. Obiectivul „zero emisii nete” este distrus în goana capitalismului după resurse energetice, indiferent de consecințele asupra mediului.
Ce e cert este că actualul conflict adâncește diviziunile interimperialiste, care se aflau deja sub o presiune fără precedent în urma amenințărilor lui Trump la adresa Groenlandei, a atacului său asupra NATO și a distrugerii „ordinii bazate pe reguli” care a predominat încă de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Așa cum am subliniat în mod constant, „Trump 2.0” ar adânci criza din relațiile geopolitice globale și, în special, ar agrava relațiile dintre guvernele europene și SUA, mai ales puterile dominante ale acestora.
Adoptarea de către Europa a unei politici de „umilire calculată” în fața lui Trump și SUA a fost previziunea recentă unui editorialist al ziarului FT. Aceasta a reflectat inițial gândirea unor reprezentanți ai clasei burgheze din Europa și a constituit, fără îndoială, politica principală a lui Starmer în Marea Britanie și a lui Meloni în Italia. Cu toate acestea, chiar și ei au fost împinși de evenimente și de slăbirea propriului sprijin politic pe plan intern să meargă mai departe decât își propuseseră inițial în opoziția față de Trump. Cu toate acestea, cele două puteri principale din UE, Franța și Germania, au o abordare diferită, determinată de factori economici și politici.
Elita Franceză are o politică de lungă durată de a căuta o mai mare independență față de SUA, înrădăcinată în rolul său de mare putere imperialistă din trecut, pe care încă încearcă oarecum să-l mențină și astăzi. În ceea ce privește Germania, există dorința de a juca un rol mai semnificativ ca putere militară și economică de sine stătătoare. Marea Britanie încearcă, de asemenea, să-și recalculeze relația cu UE în urma Brexitului și pe fondul politicilor din ce în ce mai izolaționiste ale lui Trump.
Diviziunile fără precedent dintre puterile occidentale cu privire la războiul dintre SUA și Israel reflectă o adâncire calitativă a conflictelor geopolitice, care va avea consecințe pe termen lung. Aceasta va agrava și mai mult fragmentarea alianțelor și acordurilor care au dominat Europa de Vest timp de peste 70 de ani și care se aflau deja sub o presiune fără precedent.
Reacțiile virulente ale lui Trump și amenințările sale de a retrage complet SUA din NATO sunt simptomatice pentru diviziunile existente în prezent. O astfel de mișcare nu ar fi simplă, dar Trump ar putea reduce drastic finanțarea NATO fără aprobarea Congresului. Acuzațiile sale la adresa membrilor NATO, pe care îi numește „tigri de hârtie”, și atacurile la adresa lui Starmer că „nu este un Churchill”, reprezintă atacuri fără precedent asupra aliaților tradiționali ai imperialismului american.
Principalii „câștigători” relativi în urma acestor evoluții sunt, fără îndoială, China și mai puțin Rusia. Regimul chinez s-a pregătit din timp pentru conflict prin constituirea de stocuri de petrol importat, anticipând că ar putea fi afectat de o eventuală întrerupere a importurilor de petrol și gaze lichefiate din Orientul Mijlociu. În 2025, China a importat aproximativ 80% din totalul petrolului destinat exportului din Iran. Investițiile Partidului Comunist Chinez (PCC) în energia electrică – o sursă majoră de energie, care reprezintă acum 30% din consumul total de energie al țării – și în energiile regenerabile (35% din energia totală) înseamnă că țara depinde mai puțin de combustibilii fosili decât în trecut.
La fel de important este faptul că și-a valorificat avantajele geopolitice pentru a se prezenta „ca ultimul om matur din încăpere” (FT) în comparație cu imperialismul american sub Trump. În prezent, o parte din țițeiul iranian este încă livrat către China. Cu toate acestea, un conflict prelungit, cu toate consecințele sale asupra unei recesiuni sau crize globale, ar avea un impact semnificativ asupra exporturilor și economiei Chinei, având în vedere rolul său în economia mondială și dependența de aceasta.
Rusia a beneficiat de ridicarea sancțiunilor asupra unor exporturi de petrol. Ca urmare, se estimează că veniturile suplimentare din vânzările de petrol ar putea varia între 45 de miliarde și 151 de miliarde de dolari în 2026. Mai mult, războiul împotriva Ucrainei a fost, practic, justificat în ochii lui Putin de intervenția lui Trump în Venezuela pentru acapararea rezervelor de petrol ale acestei țări și acum de războiul împotriva Iranului. După trei ani de conflict sângeros, Rusia „câștigă” războiul din Ucraina, în măsura în care teritoriul pe care l-a ocupat în estul Ucrainei va fi probabil păstrat.
Planul de pace al lui Trump de la sfârșitul anului 2025 a reprezentat o recunoaștere efectivă a faptului că Ucraina nu avea să câștige și că resursele militare americane care au susținut Ucraina ar fi fost mai bine folosite în altă parte. Numărul îngrozitor de morți de ambele părți și milioanele de oameni din Ucraina care au fost nevoiți să-și părăsească casele devastate de război reprezintă o condamnare brutală atât a regimului capitalist al lui Putin, cât și a celui al lui Zelenski. La fel și rolul jucat de SUA și de principalele puteri europene care au finanțat acest masacru în ultimii trei ani. Putin și-a pierdut de asemenea influența în Orientul Mijlociu în urma căderii regimului Assad din Siria.
40% din totalul cheltuielilor de apărare ale UE sunt asigurate de Germania și Franța, toate guvernele urmărind cu rapiditate creșterea bugetelor militare. Faptul că „trumpismul” a evidențiat în mod clar că puterile europene nu se mai pot baza din punct de vedere militar pe SUA a determinat o serie de guverne să se orienteze către reînarmare și o militarizare sporită. În 2025, cheltuielile de apărare ale puterilor europene erau cu 60% mai mari decât în 2020, ajungând la 381 de miliarde de euro.
În prezent, în capitalele europene se aud tot mai puternic apelurile de a trece de la producția de automobile la cea de armament. FT a raportat că: „Renault din Franța colaborează cu Turgis Gaillard pentru a produce drone în câteva locații, în timp ce în Germania, Volkswagen intenționează să convertească o fabrică pentru producția de sisteme de apărare antirachetă destinate companiei israeliene Rafael Advanced Defence Systems.” După ce a încheiat un acord cu conducerea sindicală pentru reducerea a 35.000 de locuri de muncă până în 2030, Volkswagen amenință acum că va crește numărul total al acestor concedieri la 50.000.
De asemenea, vor exista consecințe politice pentru guvernele capitaliste care majorează cheltuielile militare în detrimentul reducerii investițiilor în asistența socială și serviciile publice. În contextul în care fiecare țară europeană se confruntă cu o fragmentare și o polarizare politică la o scară fără precedent, se conturează posibilitatea izbucnirii unor lupte pe tema „arme sau unt”.
În Irlanda au avut loc proteste ale fermierilor, șoferilor de camioane și proprietarilor de camioane împotriva creșterii prețurilor la combustibil, care au dus la blocarea autostrăzilor și la perturbarea traficului în centrul orașului Dublin, precum și la blocarea principalei rafinării de petrol și a depozitelor de combustibil de către protestatari. Importanța ca mișcarea muncitorească să se plaseze în fruntea luptelor împotriva impactului crizei este subliniată de încercările extremei drepte și ale dreptei populiste de a profita de furia existentă a maselor.
Uniunea Europeană
Uniunea Europeană s-a dovedit în mare măsură neputincioasă în urma acestor evenimente care au zguduit lumea, ceea ce reflectă slăbiciunea tot mai accentuată a capitalismului european în raport cu alte blocuri. Tendința spre naționalismul economic este mai pronunțată în această perioadă, fiind o consecință directă a crizei cu care se confruntă capitalismul mondial pe toate fronturile. Această tendință este cea care generează tensiuni tot mai profunde între statele membre ale UE – ducând la o incapacitate tot mai mare de a reacționa în mod colectiv.
Un simptom al acestei situații a fost recentul acord comercial UE-Mercosur, care s-a confruntat cu opoziția Franței, Poloniei, Irlandei, Austriei și Ungariei. Singura modalitate de a-l adopta a fost abandonarea principiului unanimității la nivelul Consiliului UE și permiterea votului cu majoritate. De atunci, acordul este blocat la Curtea Europeană de Justiție și nu poate fi pus în aplicare.
Perioada care a urmat prăbușirii stalinismului și consecințele sale politice și economice au permis apariția unei conjuncturi care a dus la introducerea monedei euro și la realizarea unei integrări economice relativ ample (deși niciodată nici pe departe finalizate) între statele UE. Cu toate acestea, așa cum am explicat în mod constant, izbucnirea unei noi crize economice ar submina acest proces. Adâncirea inevitabilă a tensiunilor și a conflictelor dintre statele europene va contribui la fragmentarea atât a UE, cât și a zonei euro, creând posibilitatea destrămării acestora pe măsură ce criza se agravează.
În urma marii recesiuni din 2008, a crizei datoriilor publice care a afectat în mod deosebit țările din sudul Europei, a Brexitului, a deprecierii principalelor partide burgheze și a ascensiunii forțelor populiste de stânga și a altor forțe de stânga, alături de forțele populiste de dreapta, peisajul european arată astăzi cu totul diferit. Tendințele centrifuge implacabile destramă acele acorduri și instituții care au fost formate într-o perioadă anterioară, inclusiv în ceea ce privește chestiunea națională, ducând la o uniune mai fragmentată, în care statul-națiune și diferite forme de naționalism economic ies din ce în ce mai mult în prim-plan. În același timp, necesitatea de a concura cu SUA și China într-o lume multipolară sporește, de asemenea, presiunile centripete.
Pe lângă crizele politice, se înregistrează și repercusiunile economice tot mai mari ale celui mai recent conflict din Orientul Mijlociu. O prognoză a OCDE din martie 2026 privind impactul războiului a prevăzut o contracție bruscă a creșterii economice în mai multe state europene cheie, printre care Regatul Unit, Germania, Franța și Italia. Creșterea prețurilor la petrol și gaze contribuie, de asemenea, la intensificarea presiunilor inflaționiste în țările G20.
Studiul OCDE a prevăzut că inflația prețurilor va crește la 4% în acest an – previziunea anterioară, din decembrie 2025, era de 2,8%. Iar această estimare nu ține cont de creșterile probabile ale prețurilor alimentelor ca urmare a închiderii Strâmtorii Hormuz, care va duce la deficite de îngrășăminte esențiale pentru producția alimentară. Ca urmare, creșterea economică mai redusă și inflația mai ridicată vor fi tendințele dominante. Speculațiile generează deja venituri de miliarde în unele sectoare.
Campania de tarife a lui Trump a fost frânată pentru o perioadă, în urma intervenției Curții Supreme a SUA din februarie 2026, care a anulat unele dintre acestea. Cu toate acestea, tarifele medii pentru vânzarea de mărfuri către SUA sunt și în prezent de trei ori mai mari decât erau atunci când Trump și-a început al doilea mandat. Având în vedere că UE a exportat mărfuri în valoare de 620 de miliarde de dolari către SUA în 2025 – o sumă mai mare decât cea a Chinei –, aceasta este deosebit de vulnerabilă la costurile mai ridicate, precum și la criza economică inevitabilă care va afecta economia SUA în timp. Nu există nicio îndoială că repercusiunile conflictului din Orientul Mijlociu nu vor face decât să accentueze tendințele către o nouă criză mondială, posibil sub forma unei recesiuni.
Fragmentarea politică
Consecințele politice ale crizei din Europa au scos în evidență perioada de dominație capitalistă extrem de volatilă și instabilă pe care o traversăm. În țările din Europa de Est, impunerea capitalismului de sus în jos, în urma prăbușirii stalinismului, care a coincis cu retragerea organizației și a conștiinței clasei muncitoare la nivel global (consecință a acestui proces), a dus la apariția unor regimuri democratice burgheze slabe, cu rădăcini sociale superficiale.
În această nouă eră, aceste regimuri intră în criză. Bulgaria, de exemplu, a organizat opt alegeri generale în cinci ani, cele mai recente având loc în aprilie. Subminarea partidelor burgheze tradiționale și a fostelor partide muncitorești din Europa de Vest, de Sud și Centrală a fost profundă, ducând la niveluri fără precedent de dezintegrare a sprijinului acordat acestora și la polarizare politică atât spre stânga, cât și spre dreapta. Scandalurile legate de „dosarele Epstein” au alimentat și mai mult acest proces.
Așa cum au ilustrat în mod elocvent recentele alegeri din unele țări-cheie, clasa conducătoare se confruntă cu o criză enormă a reprezentării politice. După cum a comentat un editorialist al ziarului FT la începutul lunii aprilie 2026, „În luna martie, alegerile naționale din Danemarca, Italia și Slovenia, precum și cele de la nivel subnațional din Germania, au evidențiat modul în care îngrijorarea crescândă a alegătorilor cu privire la creșterea costului vieții, în contextul războiului cu Iranul, s-a tradus prin voturi împotriva guvernului în funcție și prin fragmentare politică.” De exemplu, în Danemarca, social-democrația a pierdut în fața a două partide existente situate la stânga sa.
Sondajele de opinie actuale din Marea Britanie arată că cele două partide tradiționale care au condus sistemul politic britanic în ultimul secol însumează împreună abia 35% din voturi. În schimb, populiștii de dreapta din cadrul Reform UK și populiștii de stânga din cadrul Partidului Verde însumează împreună peste 40%.
Alegerile programate pentru luna mai în Anglia, Țara Galilor și Scoția vor aduce, aproape sigur, o înfrângere catastrofală pentru Keir Starmer și Partidul Laburist în toate cele trei națiuni. Principalii beneficiari ai urii față de atât Partidul Laburist, cât și de conservatori vor fi Reform UK, Verzii și naționaliștii scoțieni și galezi, ceea ce subliniază importanța problemei naționale în prezent. În același timp, este foarte posibil ca o majoritate să nu voteze deloc.
În Germania, social-democrații au înregistrat cel mai slab rezultat electoral din istoria lor la alegerile federale din 2025. În același timp, cealaltă forță tradițională, CDU/CSU, a obținut al doilea cel mai slab rezultat din istoria sa. Succesul partidului Die Linke la acele alegeri, în cadrul cărora a câștigat 64 de mandate și a atras zeci de mii de noi membri, a constituit un exemplu al polarizării. La fel a fost și faptul că partidul de extremă dreaptă AfD și-a dublat, de asemenea, reprezentarea parlamentară la peste 150 de mandate.
În Franța, am asistat la încercările ridicole ale lui Macron de a forma un guvern stabil, în urma deciziei sale fatidice de a convoca alegeri legislative anticipate în 2024. După ce a schimbat cinci prim-miniștri în doi ani, el se află într-o poziție mai slabă ca niciodată. Principalele partide burgheze tradiționale se dezintegrează, inclusiv Partidul Socialist, care a fost nevoit să-și unească candidații pe liste cu alții, precum PCF și Verzii/Ecologiștii, la recentele alegeri. Acestea au înregistrat câștiguri pentru La France Insoumise (LFI), formațiunea populistă de stânga a lui Jean-Luc Mélenchon, și pentru RN-ul de extremă dreaptă – care conduce în prezent în sondajele pentru alegerile prezidențiale din 2027.
Populiștii de dreapta nu oferă o bază stabilă pentru dominația clasei capitaliste. Prin însăși natura lor, odată ajunși la putere, aceștia sunt predispuși să provoace izbucniri ale luptei de clasă și pot de neîncredere ca instrument al dominației burgheziei. În special din cauza tendinței lor spre scindări și diviziuni, pe măsură ce presiunile diferitelor clase asupra lor se intensifică. Și din cauza temerii că politicile lor vor genera o reacție violentă a clasei muncitoare, care poate duce la creșterea forțelor de stânga și socialiste.
Cu toate acestea, burghezia se caracterizează prin flexibilitate; uneori nu are altă opțiune decât să încerce să „îmblânzească bestia” pe care propria sa dominație a creat-o sub forma populismului de dreapta. În Italia, Meloni și partidul său, Frăția Italiei, au fost în mare măsură cooptați pentru a îndeplini voința burgheziei italiene. Așa cum scria revista „The Economist” în octombrie 2025: „Guvernul doamnei Meloni a urmărit o agendă cu puțin mai radicală decât cea a altor conservatori democrați”, „departe de a aduce fascismul în toată puterea sa, așa cum se temeau mulți, acesta oferă un fel de conservatorism de tranziție, bogat în stabilitate, dar sărac în reforme”. Deși a fost ales pe baza unei politici de combatere a migrației ilegale, guvernul ei a acordat vize pentru sute de mii de imigranți solicitați de marile întreprinderi din Italia.
Poziția lui Meloni a fost slăbită și mai mult pe plan intern de înfrângerea suferită în recentul referendum constituțional. Integrarea ei în „mainstream” nu va dura neapărat, în funcție de diferitele presiuni la care este supusă, inclusiv din partea unora dintre aliații săi din coaliție care o atacă deschis. Extrema dreaptă și populismul reprezintă în continuare un pericol semnificativ pentru clasa muncitoare.
Cu toate acestea, în alte părți, partidele și politicienii populiști de dreapta împiedică în mod conștient clasa burgheză din statele naționale ale Europei să ajungă la o politică comună, de exemplu în ceea ce privește chestiunile cruciale legate de războiul din Ucraina și politica UE față de Rusia. Guvernul Orbán din Ungaria și guvernul Fico din Slovacia au acționat pentru a bloca majoritatea UE în aceste chestiuni.
Ilustrând incapacitatea partidelor populiste de dreapta de a rezolva criza reprezentării politice burgheze, guvernul FIDESZ din Ungaria, condus de Viktor Orbán, a fost învins la alegerile din 12 aprilie, după șaisprezece ani la putere. Succesorul său, Peter Magyar, este o creație a partidului FIDESZ însuși și reprezintă o variantă a naționalismului populist de dreapta maghiar, fiind de asemenea incapabil să rezolve problemele fundamentale cu care se confruntă capitalismul maghiar.
În Polonia, Partidul Drept și Justiție (PiS), de orientare populistă de dreapta, și-a pierdut majoritatea parlamentară în 2023; cu toate acestea, în iunie 2025, candidatul aliniat la PiS, Karol Nawrocki, a câștigat președinția. În Slovacia și Republica Cehă, populiștii de dreapta se află, de asemenea, la putere.
În Marea Britanie, „Reform UK” conduce în prezent în sondaje. Așadar, pe de o parte, se lansează atacuri împotriva liderului său, Nigel Farage, pentru a-l slăbi, dar pe de altă parte, a existat o serie de foști deputați conservatori care s-au alăturat partidului „Reform” pentru a încerca să-l facă mai sigur pentru interesele capitaliste și pentru a-și promova propriile cariere politice. La putere în administrația locală, consilierii de la „Reform” au executat tăierile la literă.
Pe fondul scăderii sprijinului acordat partidelor tradiționale, recurgerea la coaliții multipartite și la forme de guvernare națională devine din ce în ce mai necesară pentru a încerca să se împiedice venirea la putere a forțelor de extremă și populiste de dreapta. Cu toate acestea, în unele cazuri, clasa conducătoare încearcă să încorporeze sau să discrediteze aceste forțe prin cooptarea lor în guvern. În Austria, în 2025, FPÖ a refuzat să cadă din nou în această capcană și a declarat că nu se va alătura unui guvern dominat de partidele „consacrate”.
Se poate recurge chiar și la crearea unor formațiuni politice burgheze noi sau reînviate, așa cum a fost de fapt partidul lui Macron în Franța când a fost înființat în 2016. În România, alegerile prezidențiale din 2025, câștigate de candidatul populist de dreapta, au fost anulate de instanțe înainte de turul doi. O „mare coaliție” instabilă, formată din majoritatea partidelor capitaliste importante, se află acum la putere pentru a bloca partidul populist de dreapta AUR, dar este instabilă și se află constant în pragul colapsului. În prezent, există o criză tot mai profundă a reprezentării politice atât a clasei capitaliste, cât și a clasei muncitoare.
Populismul de dreapta, în amploarea pe care o are în prezent, se datorează în primul rând lipsei unor partide muncitorești cu autoritate, care să promoveze politici socialiste combative. Chiar și ideologiile reacționare, precum propaganda anti-imigrație, rasismul, LGBT-fobia, opoziția față de politicile de reducere la zero a emisiilor de carbon și retorica împotriva drepturilor femeilor, pe care extrema dreaptă și dreapta populistă se bazează adesea, pot fi subminate în mod semnificativ prin lupta de masă și prin construirea expresiei sale politice sub forma unor partide de masă ale clasei muncitoare.
În esență, sprijinul electoral actual acordat dreptei reprezintă, pentru majoritatea alegătorilor, o reacție la ura și eșecurile partidelor establishment-ului capitalist. Un aspect important al situației îl constituie introducerea unor măsuri tot mai bonapartiste, represive și antidemocratice, nu doar de către extrema dreaptă, ci de către clasa conducătoare în general, adesea sub pretextul „antisemitismului”. Măsurile represive introduse în Germania, Marea Britanie și alte țări reflectă noua situație cu care se confruntă acum clasa muncitoare. La aceasta se adaugă, în multe țări, atacuri virulente împotriva migranților, inclusiv amenințarea crescută a deportărilor.
Formațiuni de stânga
Valul de sprijin pentru noile formațiuni și lideri populiști de stânga a fost o caracteristică semnificativă a perioadei post-2007-2009. După cum am analizat la momentul respectiv și din moment ce nu erau partide muncitorești, nici nu au oferit un program politic suficient pentru a aborda amploarea crizei. Când au fost la putere – de exemplu Syriza în Grecia în 2015 – au capitulat în fața forțelor capitaliste pornite împotriva lor. Acest lucru a deschis calea pentru revenirea Noii Democrații în 2019 și chiar pentru o anumită redresare a Pasok. Subliniind faptul că atunci când stânga ajunge la putere și eșuează, acest lucru poate duce la o renaștere a dreptei și de asemenea, la creșterea forțelor de extremă dreaptă și populiste.
Tendința acestor formațiuni de stânga de a devia în coaliționism cu sau de a sprijini guvernele capitaliste la nivel local sau național a fost de asemenea o caracteristică majoră, așa cum s-a observat în Italia cu RPC, statul spaniol (Podemos), Germania (Die Linke), Olanda (Partidul Socialist) și alte țări. Aceasta a reflectat atât conducerea lor predominant mic-burgheză, cât și convingerea lor că pot lucra în limitele capitalismului pentru a aduce îmbunătățiri în viața „poporului”. De asemenea, a jucat un rol cheie în subminarea decisivă a sprijinului pentru ei la nivel electoral și în creșterea sprijinului pentru dreapta.
Astăzi, unele dintre formațiunile de stânga existente suferă de aceleași boli în general, în ciuda progreselor electorale. În Germania, unde Die Linke a participat la reduceri de coaliții la nivel local și statal, s-a înregistrat recent o stagnare a sprijinului pentru Linke și o scădere a rezultatelor alegerilor, acolo unde guvernul se află în criză. În Belgia, fostul partid maoist, PTB/Pvda, acum reformist de stânga, este în sondaje cel mai puternic partid din Bruxelles (18,5%), al patrulea ca mărime în Valonia (17%) și al cincilea în Flandra (9,8%) și vor fi testați în același mod.
„Your Party” (YP) din Marea Britanie a eșuat complet în a se ridica la înălțimea potențialului pe care îl avea pentru a-l dezvolta în direcția unui partid de masă autentic. Acest lucru s-a datorat în întregime abordării greșite a elementelor de conducere implicate în proces. Nicio aripă a celor două facțiuni care s-au luptat pentru putere nu a avut intenția de a se baza pe rândurile sindicatelor și ale clasei muncitoare organizate. Aripa Corbyn a câștigat controlul YP la nivel de Regatul Unit, dar nu va susține niciun candidat în Scoția și Țara Galilor și foarte puțin în Anglia în luna mai. Viitorul lor este extrem de incert. Tovarășii noștri au fost excluși din lista de membri. YP se îndreaptă spre a fi un partid mic de stânga, cu o mână de parlamentari și consilieri și o bază limitată în rândul unor comunități de migranți.
Verzii din Anglia și Țara Galilor au apărut recent ca o forță sub noul lor lider „de stânga”, Polanski. Numărul membrilor lor a crescut cu aproximativ 150.000 în ultimele șase luni, atrăgând unele straturi de tineri care inițial s-au îndreptat spre YP și sindicaliști. Polanski a făcut recent un apel către sindicate să se alăture Partidului Verde. Totuși, în același timp, la conferință au votat împotriva naționalizării celor cinci mari companii energetice, în timp ce consilierii ecologiști votează în mod curent prin reduceri de buget în consiliile în care fac parte din administrațiile aflate la putere. La un moment dat, s-ar putea ca verzii să se divizeze pe o bază stânga/dreapta.
Mélenchon și LFI reprezintă un pol important de atracție pentru straturile clasei de mijloc franceze și o parte din muncitori și tineri. Au câștigat 593 de consilieri la recentele alegeri locale. Cu toate acestea, Mélenchon, vorbește doar despre „popor” în loc să se bazeze în mod clar pe clasa muncitoare, refuză să creeze baza unui partid autentic, preferând doar o mișcare. Acest lucru are ca efect permiterea ca dominația sa asupra LFI să treacă necontrolată de către membrii de rând și restricționarea potențialului LFI de a se dezvolta ca un partid de masă autentic al clasei muncitoare. Realegerea cu succes a tovarășei noastre ca și consilieră locală în Franța, în timp ce participa ca parte a listei „populare și neclintite” (LFI), a fost o realizare importantă pentru CWI.
O cerere tranzițională pe care o avansăm în multe dintre secțiunile noastre este construirea unor partide muncitorești de masă pe un program socialist. Această revendicare are o importanță cheie în perioada care urmează. După cum subliniază experiența noastră din Germania, Franța și Marea Britanie, participarea și orientarea către formațiuni de stânga pot fi o cale importantă pentru munca noastră.
Întâmplările recente din Marea Britanie ilustrează complicațiile implicate în formarea noilor partide muncitorești și faptul că am asistat la o eră a populismului, atât de stânga, cât și de dreapta. Indiferent de aceste complicații în formarea unor partide muncitorești largi, este posibil și esențial să se construiască partide revoluționare. În orice moment, construirea propriilor noastre partide și grupuri revoluționare independente și consolidarea bazei noastre în clasa muncitoare rămâne sarcina noastră centrală, imediată și strategică.
Luptele muncitorești, sindicatele și mișcările de tineret
În anul 2025 a continuat să fim martorii unor lupte de clasă importante, iar în unele țări au fost izbucnit greve generale. Grecia a văzut revenirea a două greve generale de o zi în octombrie, din cauza introducerii legislației muncii de către guvernul de dreapta, inclusiv introducerea unei zile de lucru de 13 ore pentru unii muncitorii din sectorul privat. Belgia a fost martora participării muncitorilor la trei zile de grevă națională în noiembrie 2025 și din nou în martie 2026, împotriva planurilor guvernului de a implementa atacuri asupra pensiilor, salariilor și serviciilor publice. Iar în Italia, două milioane de angajați au participat la o grevă generală în octombrie, convocată de două dintre principalele sindicate, declanșată de genocidul din Gaza și de confiscarea Flotilei Global Sumud de către statul israelian.
Greva a devenit, de asemenea, un punct de concentrare al opoziției față de toate problemele economice și sociale cu care se confruntă clasa muncitoare și tinerii în țară. În decembrie s-a organizat, de asemenea, o altă zi importantă de grevă de către sindicatul Cgil împotriva tăierilor planificate de guvernul Meloni. Deși acest lucru nu se reflectă încă într-o exprimare politică de masă pentru lucrătorii și tinerii italieni.
Pe lângă aceste exemple, s-a adăugat greva generală din Portugalia din decembrie 2025, când trei milioane de muncitori au participat la o grevă națională. Și pe 18 septembrie, în Franța, unde peste un milion de muncitori au participat la o grevă și la proteste de masă împotriva bugetului propus de Macron.
Acest lucru indică o creștere a luptei de clasă, în general pe întregul continent, înrădăcinată în criza continuă a costului vieții, reducerile la serviciile publice și atacurile asupra condițiilor de muncă. Probabilitatea crescută a unei noi crize mondiale poate, în funcție de gravitatea acesteia, să provoace imediat noi lupte, inclusiv greve generale. Prin intermediul unor astfel de lupte apare un nou nivel de activiști sindicali militanți, ce pot forma baza transformării structurilor sindicale existente în sindicate de stânga și militante.
Chiar în perioada următoare, marca distinctivă a CWI, orientarea noastră către organizațiile de masă ale clasei muncitoare, se poate face remarcată împreună cu câștigarea unor secțiuni ale tineretului care pot fi atrase către un program și un partid socialist revoluționar. Avem deja poziții de conducere foarte importante în sindicate și locuri de muncă pe baza eforturilor secțiunilor noastre din Irlanda, Scoția și Anglia și Țara Galilor, cu o bază în dezvoltare în mișcarea muncitorească din Germania și Franța.
Fiecare secțiune și grup al CWI din Europa are potențialul de a întări munca în rândul clasei muncitoare organizate în perioada în care ne aflăm. Atât construirea propriilor noastre forțe, cât și încurajarea dezvoltării grupărilor de stânga combative și de opoziție în sindicate pentru a contracara politicile de colaborare de clasă ale majorității actualelor conduceri sindicale. De asemenea, folosind oportunitățile pentru a susține construirea unei reprezentări politice de masă a clasei muncitoare.
Starea de spirit și conștiința tinerilor necesită o atenție deosebită. Europa a fost martora unor mobilizări majore ale tinerilor împotriva genocidului din Gaza, inclusiv greve în școli și facultăți din sudul Europei, în special. Ura față de Trump, populiștii de dreapta și extrema dreaptă, rasismul, sexismul, opresiunea femeilor, mediul înconjurător și LGBTQ-fobia etc. pot continua să fie un factor declanșator pentru mobilizări majore ale tinerilor.
Deși războiul împotriva Iranului nu cunoaște amploarea protestelor pe care le-am văzut în apogeul mișcării din Gaza, teama de război și chiar de un al treilea război mondial și militarizarea în general sunt probleme care pot aprinde situația. O parte din tineri caută o luptă pentru o schimbare revoluționară împotriva sistemului. În Germania a avut loc o serie de greve studențești, un prevestitor al ceea ce se poate dezvolta. Mereu vom lega luptele tinerilor de mișcarea muncitorească și de potențialul său colectiv de a prelua rolul principal în lupta împotriva războiului și a capitalismului.
Concluzie
Așa cum am comentat în documentul World Perspectives, convenit la Congresul Mondial al CWI din 2024: „Cum putem caracteriza această nouă perioadă? Ne aflăm într-o eră de polarizare socială, politică și economică dramatică, șocuri, instabilitate și incertitudine, la un grad de nu a mai fost experimentat de generații. O lume nouă, o agonie prelungită a capitalismului, e în desfășurare. Există un potențial revoluționar și un optimism care implică o licărire a unei lumi noi. Acest lucru s-a reflectat în importante mișcări de clasă și sociale care au erupt. Bătălii de clasă și revolte sociale și mai mari sunt în așteptare în noua eră în care ne aflăm acum.”
Aceste bătălii de clasă mai mari despre care am vorbit acum includ grevele de masă din Belgia, Italia, Grecia și Portugalia, precum și acțiunea de masă a clasei muncitoare argentiniene, precum și cea a muncitorilor bolivieni. Acestea sunt trepidațiile viitorului cutremur care va zgudui capitalismul din temelii și va pune bazele transformării calitative a conștiinței politice a clasei muncitoare.