Articolul următor a fost redactat imediat (16 aprilie 2026) după terminarea alegerilor din 2026 dintre Viktor Orbán și Magyar Péter. Acum, mult după ce luna de miere politică a lui Péter s-a terminat, re-postăm articolul, ce funcționează și drept un material bun despre fenomenul „suveranismului” în ultimii ani.
Viktor Orbán și-a recunoscut înfrângerea în alegerile parlamentare din Ungaria, punând capăt primului și celui mai îndelungat „experiment” de guvernare populistă de dreapta din această epocă. La momentul alegerilor din 12 aprilie, Orbán era liderul cu cea mai lungă vechime din Uniunea Europeană. Steve Bannon, podcasterul de extremă dreapta și fost consilier al lui Donald Trump, l-a descris odată drept „Trump înainte de Trump”.
Multe dintre politicile interne ale lui Trump, în special în cel de-al doilea mandat al său, au fost inițiate de Orbán (vezi aici). Însă „susținerea” din partea politicienilor populisti de dreapta, inclusiv vizita de mare amploare a vicepreședintelui SUA, JD Vance, în Ungaria cu o zi înainte de alegeri, a contat prea puțin în final.
Amploarea înfrângerii lui Orbán este uriașă. Din punctul de vedere al voturilor pe listele de partid, Alianța Civică Maghiară, cunoscut sub numele de Fidesz, care a candidat în alianță cu Partidul Popular Creștin-Democrat (KDNP), au pierdut peste 800.000 de voturi față de alegerile din 2022, scăzând de la peste trei milioane de voturi la 2,2 milioane. În total, Fidesz-KDNP a pierdut 79 de locuri în parlamentul de 199 de locuri. Acest lucru s-a întâmplat la o rată de participare de 80%, cea mai ridicată din istoria democrației capitaliste din Ungaria, introdusă în 1990 după sfârșitul regimului așa-zis „comunist” (stalinist) unipartid.
Partidul de opoziție „Respect și Libertate”, cunoscut ca Tisza, a obținut o majoritate calificată de 136 de locuri, adică peste două treimi din locurile din parlament. Acest lucru îi conferă puterea de a modifica Constituția. Această poziție a fost deținută și de Orbán în toate cele patru mandate parlamentare ale sale. El a folosit-o pentru a aduce schimbări substanțiale statului capitalist maghiar și legilor sale, în scopul construirii unei așa-numite „democrații iliberale”.
Cu toate acestea, Tisza a depășit chiar și cel mai mare număr de voturi obținut vreodată de Fidesz-KDNP cu peste 50.000. Verdictul asupra „orbánismului”, după șaisprezece ani la putere, este că acesta nu a reușit să rezolve niciuna dintre problemele fundamentale cu care se confruntă capitalismul post-stalinist din Ungaria.
De ce Tisza?
Înlăturarea lui Orbán este considerată o victorie de către milioane de maghiari. Acest lucru a reieșit clar din imaginile transmise din Budapesta în noaptea alegerilor. Oamenii sărbătoreau și vărsau lacrimi de bucurie în timp ce urmăreau discursul de recunoaștere a înfrângerii ținut de Orbán.
Tisza a fost beneficiarul unei revolte electorale, condusă în primul rând, dar nicidecum exclusiv, de generațiile tinere din orașe și localități mari. În ciuda creșterii salariilor medii și a scăderii șomajului pe durata mandatului lui Orbán, inflația cumulată de 57% înregistrată de la începutul pandemiei de Covid-19 a slăbit sau a anulat multe dintre aceste câștiguri.
Scandalurile de corupție au devenit mai frecvente și mai scandaloase spre sfârșitul mandatului său, în timp ce a fost dezvăluită averea unei părți a societății care avea legături cu guvernul. În legătură cu acest lucru, s-a înregistrat o deteriorare semnificativă a serviciilor publice. Toate acestea au dus la o stare de frustrare și furie care s-a putut coagula în jurul partidului Tisza, deoarece acesta părea „nou”. Partidul s-a poziționat ferm împotriva lui Orbán și a partidului Fidesz, dar și împotriva partidelor de opoziție consacrate. Majoritatea deputaților săi vor fi nou-veniți în parlament.
Cu toate acestea, deși Tisza a fost o opțiune nouă pe buletinul de vot, iar deputații săi vor fi fețe noi în parlament, politica din spatele partidului Tisza este orice, numai „nouă” nu. Péter Magyar, liderul partidului Tisza, este un fost politician al partidului Fidesz, iar Tisza este în mare măsură un vehicul personal controlat strict de acesta. Partidul a fost înregistrat pentru a participa la alegerile din 2022 de către doi „antreprenori politici” care, ulterior, nu s-au mai prezentat la alegeri.
Păstrat ca un partid „de rezervă”, Magyar l-a preluat pentru a participa la alegerile europene din 2024. La acestea, Tisza a obținut aproape 30% din voturi și a câștigat șapte deputați în Parlamentul European, inclusiv pe Magyar însuși. (Originile și ascensiunea partidului Tisza sunt analizate mai în detaliu în articolul nostru pre-electoral.)
Manifestul electoral al lui Tisza promitea o politică internă axată pe combaterea corupției, îmbunătățirea sistemului de sănătate, a educației, asistenței sociale, protecției copilului și transporturilor. Acesta includea de asemenea propuneri privind un impozit pe avere și reduceri fiscale pentru persoanele cu venituri mici. Cu toate acestea, este vorba de un proiect politic de dreapta, în cel mai bun caz un „Orbán-lite”.
În timpul campaniei electorale, Magyar a preluat discursul anti-imigranți al partidului Fidesz. De asemenea, el a păstrat tăcerea cu privire la drepturile comunității LGBTQ+ și la posibilitatea ca un guvern condus de Tisza să abroge legislația anti-LGBTQ+ a partidului Fidesz. În Parlamentul European, Magyar și ceilalți șase deputați europeni ai săi fac parte din Partidul Popular European, alături de CDU din Germania, Partidul Republican din Franța, Partidul Popular din Austria și Forza Italia al lui Silvio Berlusconi – cu alte cuvinte, partidele tradiționale de dreapta din Europa.
Amploarea victoriei zdrobitoare a partidului Tisza a dus la formarea unui parlament în care doar trei partide dețin locuri, toate fiind de dreapta. Pe lângă cei 56 de deputați ai partidului Tisza și ai Fidesz, se află 6 deputați ai Mișcării „Mi hazánk” („Patria Noastră”) de extremă dreapta, care a obținut aproape 6% din voturi. Indiferent de poziția pe care o adoptă acum, acest parlament se va dovedi un dușman al clasei muncitoare.
De ce a acceptat Orbán înfrângerea?
Apariția populismului de dreapta în „mainstream-ul” politicii capitaliste din atât de multe țări a stârnit temeri în rândul societății, în special în rândul tinerilor. Pe lângă retorica antidemocratică și reacționară, atunci când se află la guvernare, populiștii de dreapta introduc legi antidemocratice și atacă drepturile minorităților, de exemplu ale imigranților și ale persoanelor LGBTQ+. Ei susțin aceste acțiuni, uneori în mod brutal, cu ajutorul puterilor represive ale statului capitalist.
În mod firesc, mulți se întreabă cât de departe poate ajunge acest proces, întrebându-se: „Este aceasta calea către un guvern fascist?” Această idee este încurajată activ de unii comentatori capitaliști liberali, care acum nu au avut altă opțiune decât să-și exprime surprinderea față de reacția moderată a lui Orbán și de disponibilitatea acestuia de a ceda guvernul.
Stânga, inclusiv unii care pretind că se înscriu în tradiția marxistă, încurajează de asemenea ideea că populismul de dreapta este un „fascism al secolului XXI”. Aceștia vor avea acum la rândul lor dificultăți în a explica ce s-a întâmplat. Acest lucru se datorează faptului că în locul unei analize serioase a echilibrului forțelor de clasă (vezi nota de subsol) s-au luat doar după retoricii politicii capitaliste de tip populist de dreapta (vezi și aici) în fiecare țară în care au observat o creștere a sprijinului.
În rândul guvernelor capitaliste de toate orientările politice s-a manifestat o tendință către o represiune sporită și atacuri la adresa drepturilor democratice. Această tendință e în general mai pronunțată sub guvernele populiste de dreapta, ale căror politicieni nu-și ascund atitudinea, unii dintre ei, precum Trump sau Orbán, asumându-și rolul de „om puternic”.
Când vorbesc despre democrația capitalistă și drepturile democratice, aceștia folosesc un vocabular politic în contradicție flagrantă cu ideile bine consacrate – și profund ipocrite – privind libertățile universale și drepturile universale ale omului, utilizate de rivalii lor capitaliști liberali și chiar de conservatorii tradiționali, în spatele cărora clasele conducătoare au ascuns dictatura capitalului timp de decenii. Aceasta este o alegere politică conștientă menită să sublinieze distanța partidelor populiste de dreapta față de „vechiul” establishment politic.
După ce a câștigat alegerile din 2018, Orbán a declarat că „Era democrației liberale s-a încheiat”. El a continuat: „Am înlocuit o democrație liberală naufragiată cu o democrație creștină a secolului XXI, care garantează libertatea și securitatea oamenilor”. Cei opt ani de guvernare ai lui Orbán care au urmat, să nu mai vorbim de acceptarea de către acesta a înfrângerii electorale din aceste alegeri, arată că indiferent ce a vrut să spună prin aceste remarci, Orbán nu declara sfârșitul democrației capitaliste. Desigur, acest lucru nu a însemnat că drepturile democratice erau „în siguranță” sub guvernarea lui Orbán.
Pe parcursul celor șaisprezece ani de guvernare, guvernele sale au manipulat delimitarea circumscripțiilor electorale, au influențat instituțiile statului, au numit „loialiști” în funcții publice cheie și au folosit legea și aparatul represiv al statului capitalist pentru a intimida opoziția și a ataca grupurile minoritare. Dar, așa cum a subliniat CWI și anterior, populismul de dreapta nu susține distrugerea mișcării muncitorești sau abolirea drepturilor democratice și a guvernelor alese în general (vezi aici).
Folosirea majorității calificate a partidului Fidesz pentru a înlocui democrația capitalistă cu o dictatură fascistă nu a fost niciodată luată în calcul, în ciuda oportunității formale oferite de introducerea unei noi constituții în 2011.
Acest lucru se datorează nu în ultimul rând faptului că populismul de dreapta din Europa este în primul rând un fenomen electoral. Unul dintre rolurile pe care populismul de dreapta încearcă să le îndeplinească în această epocă este acela de a mobiliza o bază socială pentru capitalism, pe care partidele capitaliste tradiționale nu au reușit să o mențină. Ei fac acest lucru apelând la „valorile” sociale și familiale conservatoare, la naționalism și la alte idei retrograde.
În Ungaria, de exemplu, Orbán a extins dreptul de vot la toate populațiile de etnie maghiară din țările vecine. Cel puțin inițial, aceste grupuri erau mai predispuse să voteze pentru Fidesz-KDNP, care se prezentau drept „apărătorii” minorităților de etnie maghiară, a majorității din Székelyföld (Ținutul Secuiesc). În același timp, populiștii de dreapta se opun „elitelor” deconectate de realitate, inclusiv reprezentanților politici tradiționali ai capitalismului, oferind o anumită expresie a furiei de clasă din societate. Ponderea diferitelor ingrediente din acest „cocktail” reacționar variază de la o țară la alta, în funcție de situația națională.
Însă partidele populiste de dreapta nu se ocupă cu acte de caritate în favoarea clasei capitaliste. Ele își construiesc, de asemenea, propria bază electorală, pe baza căreia să preia conducerea capitalismului de la reprezentanții săi politici tradiționali – partidele și politicienii pe care populiștii de dreapta îi consideră responsabili pentru aducerea capitalismului în criză. Un mandat electoral din partea „poporului” este considerat crucial de către populiștii de dreapta pentru legitimitatea lor ca adevărați reprezentanți ai „națiunii”.
Această legitimitate electorală servește de asemenea ca bază socială, chiar dacă una superficială, care le permite să dea lovituri mai decisive împotriva rivalilor lor capitaliști decât ar putea altfel. Oricât de odioase ar fi, atacurile asupra drepturilor minorităților, precum migranții sau persoanele LGBTQ+, precum și represiunea tot mai intensă împotriva diverselor mișcări de protest antiguvernamentale, sunt folosite pentru a mobiliza și consolida „adevărata națiune” ca bază socială pentru capitalism și, în special, ca bază electorală pentru guvernul populist de dreapta, NU ca un pas către abolirea drepturilor democratice și a guvernului ales în general.
Manipularea circumscripțiilor electorale și alte forme de manipulare electorală, inclusiv intimidarea și suprimarea, au fost întotdeauna o caracteristică a democrației capitaliste. Acestea se intensifică pretutindeni sub presiunea crizei capitalismului și fac parte de asemenea în mod ferm din „manualul de tactici” al populismului de dreapta. Dar acest lucru are limite clare în această etapă, care sunt determinate de echilibrul forțelor de clasă din fiecare țară și la nivel global.
Când se afla în opoziție, Orbán a manevrat partidul Fidesz astfel încât acesta să joace un rol proeminent în protestele antiguvernamentale din perioada 2006–2010. Însă, la fel ca toți politicienii populiști de dreapta și în general, ca politicienii capitaliști de toate nuanțele ideologice, el preferă ca politica să se limiteze la un sport pentru spectatori. Doar elita politică este menită să joace pe teren. Dacă Orbán ar fi încercat să sfideze ceea ce era în mod clar o revoltă electorală decisivă împotriva guvernării sale, ar fi garantat o invadare a terenului de către spectatori – cu alte cuvinte, ar fi provocat o mișcare de masă.
Asta s-a întâmplat în Coreea de Sud în 2024, când a fost oprită o tentativă de lovitură de stat militară. În Ungaria, Budapest Pride a avut loc în iunie 2025, cu peste 200.000 de participanți, în ciuda faptului că fusese interzis de guvernul lui Orbán. Această nesupunere civilă în masă nu ar fi fost nimic în comparație cu reacția pe care ar fi provocat-o orice încercare de a sfida rezultatul alegerilor. Toate mișcările de masă au potențialul de a amenința stabilitatea capitalismului, precum și bogăția și puterea clasei conducătoare.
În Ungaria, aceasta ar fi inclus și pe Orbán și clica sa. Când a venit momentul, Orbán și-a recunoscut înfrângerea înainte chiar ca numărarea voturilor să se fi încheiat. Într-un scurt discurs, el a spus că l-a felicitat deja pe câștigător și i-a asigurat pe cei prezenți că „(…) indiferent de rezultat, vom servi și noi țara noastră și națiunea maghiară, din opoziție”.
Cu toate acestea, CWI a avertizat că există o „zonă gri” care leagă partidele populiste de dreapta de grupările de extremă dreaptă și fasciste. Aceste din urmă își construiesc organizațiile cu perspectiva de a duce, în cele din urmă, o „luptă pentru străzi” prin mobilizări de masă și crearea unor aripi armate. Încurajate de creșterea sprijinului electoral pentru partidele populiste de dreapta, aceste grupări pot duce la o intensificare a violenței politice și a atacurilor asupra minorităților.
Echilibrul dintre „mainstream-ul” populist de dreapta și această „margine” de extremă dreaptă se poate schimba în viitor, pe măsură ce criza capitalismului se adâncește și lupta de clasă se intensifică. În anii 1920 și 1930, politicienii capitaliști de toate nuanțele ideologice au acționat ca servitori ai formării guvernelor fasciste, atunci când alternativa era răsturnarea capitalismului de către clasa muncitoare revoluționară. Dar acesta nu este echilibrul forțelor de clasă din Europa de astăzi.
Cei șaisprezece ani de „orbánism” confirmă analiza CWI conform căreia un guvern populist de dreapta nu înseamnă încă o schimbare calitativă a formei de guvernare capitalistă, așa cum o fac regimurile fasciste și dictaturile bonapartiste polițienești sau militare. Cu toate acestea, marxiștii nu se bazează pe categorii rigide și fixe.
În fiecare democrație capitalistă există elemente de bonapartism. Aceste elemente pot deveni mai dominante, dând naștere unor regimuri de bonapartism parlamentar sau prezidențial. În aceste regimuri, represiunea joacă un rol mai important, drepturile democratice sunt mai restrânse, iar instituțiile democrației burgheze sunt din ce în ce mai marginalizate, subordonate sau neutralizate. Orbán a parcurs o parte considerabilă a acestui drum în cei șaisprezece ani de când se află la putere.
Capitalismul maghiar
În tranziția de la stalinism la capitalism, singura cale deschisă pentru elita maghiară a fost integrarea în ordinea mondială unipolară condusă de SUA. Aceasta însemna aderarea la Uniunea Europeană și la NATO. În schimb, urma să fie promovată o clasă capitalistă maghiară, care să acumuleze suficientă bogăție pentru a cumpăra pace socială în noul sistem capitalist, prin creșterea nivelului de trai și alte concesii făcute clasei muncitoare. Această strategie s-a izbit de stâncile crizei economice mondiale din 2007–2009, care a lovit puternic Europa de Est.
Acesta a fost contextul în care Orbán și Fidesz au revenit la guvernare în 2010, după opt ani petrecuți în opoziție. Cu toate acestea, existau deja frustrări serioase în rândul noii mici clase capitaliste și al grupurilor care sperau să fie ridicate la rangul acesteia.
Ponderea mare a capitalului străin în fostele industrii de stat, care a rezultat din integrarea pe piețele europene, a făcut ca aceste straturi sociale să se simtă că au fost înșelate în privința promisiunilor ce le fuseseră făcute. Acest sentiment a fost amplificat de criza din 2007–2009, care a forțat capitalismul maghiar să apeleze la UE și la FMI pentru ajutor financiar condiționat.
Reflectând aceste frustrări, Orbán a promovat o nouă politică menită să consolideze și să extindă clasa capitalistă maghiară. Conform unei tradiții de lungă durată, controlul asupra statului capitalist a fost singura pârghie posibilă. În sectoarele-cheie, capitalul străin a fost înlocuit cu cel autohton maghiar. Multinaționalele cărora li s-a permis să-și desfășoare activitatea în Ungaria au fost obligate să încheie acorduri secrete cu guvernul.
Multe dintre schimbările aduse de Orbán statului capitalist și legislației sale au avut scopul de a facilita acest „proiect de clasă”. Acesta este aspectul la care clasele dominante din UE se opun cel mai mult în ceea ce privește „orbánismul”: faptul că acesta folosește versiuni moderne ale politicilor pe care ele însele le-au folosit în trecut pentru a-și construi averea și puterea. Având în vedere că regulile UE au fost concepute pentru a apăra „actorii consacrați”, multe dintre politicile lui Orbán au ocolit sau au încălcat legislația UE, fiind denunțate în mod ipocrit drept „capitalism de cumetrie”.
Pentru a depăși această situație, Orbán a acordat prioritate eforturilor de accesare a piețelor din afara UE. În lumea din ce în ce mai multipolară care a luat naștere în anii de după criza din 2007/09 s-au deschis mai multe posibilități în acest sens. Orbán a încercat să se sprijine pe imperialismul rus, din ce în ce mai asertiv, împotriva „Bruxellesului”.
Guvernele sale s-au orientat, de asemenea, către China, Ungaria devenind primul stat membru al UE care a aderat la Inițiativa „Belt and Road” în 2015. Cu toate acestea, în cele din urmă, clasa capitalistă maghiară este prea slabă pentru a menține pe termen nelimitat un astfel de echilibru. Invazia Ucrainei de către regimul lui Putin în 2022 a intensificat tensiunile dintre guvernul lui Orbán și UE, care a înghețat acordarea unui număr din ce în ce mai mare de „fonduri de dezvoltare”. Acestea reprezintă o sursă majoră de investiții străine și de profit pentru capitaliștii maghiari.
Între 2013 și 2020, aceste fonduri au reprezentat anual între 4% și 6% din PIB-ul Ungariei. Cu toate acestea, Orbán și-a „dublat miza” în ceea ce privește politica sa, blocând ajutorul UE pentru regimul ucrainean al lui Zelensky și împiedicând adoptarea unor noi runde de sancțiuni împotriva Rusiei. La rândul său, acest lucru a adâncit diviziunile în cadrul clasei conducătoare maghiare. Reflectând această situație, Magyar a făcut din reorientarea către capitalismul european un element central al campaniei sale.
Cei șaisprezece ani de „Orbánomie” au dus la o „maghiarizare” mai accentuată a capitalului din țară. Totuși, acest lucru nu a condus la o poziție fundamental mai puternică a clasei capitaliste maghiare pe plan global. Aceasta nu e mai capabilă să elaboreze o politică „independentă” pe scena mondială decât era acum șaisprezece ani. În acest sens, orbánismul a eșuat și pentru clasa capitalistă. În 2024, Ungaria reprezenta încă doar 1,15% din PIB-ul UE și rămâne extrem de dependentă de piețele UE pentru exporturile sale, în special de Germania.
Faptul că Orbán nu a întreprins niciodată măsuri serioase în direcția retragerii din UE (sau din NATO), în ciuda criticilor vehemente la adresa „Bruxellesului” pe tot parcursul mandatului său, subliniază lipsa de opțiuni cu care se confruntă clasa capitalistă maghiară. Promisiunea lui Magyar de a îmbunătăți relațiile cu UE (și NATO) sugerează că o parte a noii clase capitaliste „orbániste” a ajuns, de asemenea, la această concluzie și a constatat că orbánismul și-a epuizat potențialul. „Capitalizarea” în timp util a câștigurilor obținute ar putea fi cea mai prudentă măsură imediată.
Acest lucru nu înseamnă însă că clasa capitalistă maghiară se va „supune” pe deplin „Bruxellesului” sub un guvern condus de Tisza. Vremurile s-au schimbat. Criza capitalismului european a intrat într-o fază calitativ nouă.
Prioritatea noului guvern va fi „deblocarea” fondurilor înghețate ale UE, dar asta nu exclude continuarea consolidării legăturilor cu China și Rusia, mai ales că Ungaria rămâne dependentă de importurile de petrol și gaze din Rusia. Magyar a declarat deja că se opune oricăror demersuri în direcția unei aderări rapide a Ucrainei la UE, ceea ce va mulțumi guvernul lui Putin, în timp ce ignoră pierderea aliatului său, Orbán.
Ce urmează?
Pe termen scurt, înfrângerea lui Orbán reprezintă un impuls pentru programele de militarizare ale claselor conducătoare europene imperialiste și pentru hotărârea acestora de a purta război în Ucraina împotriva imperialismului rus. Este puțin probabil ca Magyar să continue politica lui Orbán de amânări și veto-uri menite să blocheze ajutorul militar acordat Ucrainei sau sancțiunile suplimentare împotriva Rusiei.
Acest lucru nu înseamnă că Orbán a fost „candidatul păcii”, în ciuda încercărilor sale de a se prezenta ca atare în timpul campaniei electorale, speculând cinic temerile legitime ale societății maghiare. Politica lui Orbán față de războiul din Ucraina s-a rezumat la un cec gata semnat pentru războiul de cucerire teritorială al imperialismului rus și la acceptarea dreptului acestuia de a anexa teritorii prin forță. Aceasta nu este o politică a „păcii”.
Ne aflăm într-o epocă în care democrația capitalistă se află în criză. Orbánismul a fost atât un produs al acestei crize, cât și pe parcursul celor șaisprezece ani de guvernare, un factor care a accelerat-o. Una dintre funcțiile democrației capitaliste, pe lângă atenuarea tensiunilor dintre clase, este aceea de a permite medierea dezacordurilor dintre diferitele aripi ale clasei capitaliste. Unul dintre mijloacele de a realiza acest lucru este schimbarea guvernelor în urma alegerilor.
În perioadele de relativă stabilitate capitalistă, aceasta era o sarcină tehnică relativ simplă, guvernată de reguli pe care toate partidele politice le respectau și facilitată de un cadru profesional de tehnocrați capitaliști. Acest sistem se destramă din ce în ce mai mult, iar schimbarea guvernelor devine un proces din ce în ce mai tensionat și contestat.
În loc să calmeze furia de clasă și să reducă presiunile din societate, o schimbare de guvern poate astăzi să deschidă calea către noi crize politice și constituționale. Aceasta este doar una dintre numeroasele modalități prin care populismul de dreapta reprezintă o sursă de instabilitate din punctul de vedere al clasei capitaliste. De asemenea, acesta accentuează polarizarea în societate în general, sporind dificultățile de a asigura o guvernare politică capitalistă stabilă.
Polonia este o altă țară fostă stalinistă care face astăzi parte din UE și care a cunoscut venirea și plecarea unui guvern populist de dreapta. Partidul populist de dreapta Lege și Justiție (PiS) a fost la guvernare timp de două mandate consecutive, între 2015 și 2023. La fel ca Orbán, și acesta a adus schimbări substanțiale statului capitalist și legilor sale înainte de a se retrage, la rândul său, de la guvernare.
Cu toate acestea, coaliția de partide capitaliste care a înlocuit PiS nu a reușit să obțină o majoritate calificată și nu a avut puterea legală de a-i îndepărta pe loialiștii PiS din pozițiile-cheie ale statului capitalist. Un aspect crucial este faptul că PiS controla în continuare președinția și drepturile sale de veto. Disponibilitatea lor de a folosi aceste poziții pentru a zădărnici noul guvern a dus la un impas politic. Deziluzia rapidă față de noul guvern a permis PiS să păstreze controlul asupra președinției pentru încă cinci ani în alegerile din 2025. Acest lucru lasă țara la un pas de o criză politică sau chiar constituțională.
Înapoi în Ungaria, Magyar a cerut deja persoanelor numite de Fidesz în funcții-cheie din statul capitalist – inclusiv în cadrul instanțelor supreme și al Parchetului General, al autorităților de audit, de concurență și de reglementare a mass-mediei, precum și președintelui Ungariei – să demisioneze înainte de expirarea mandatelor lor.
Nu este clar dacă aceștia vor da curs acestui apel. Fidesz s-ar putea să nu mai fie la putere, dar este posibil să nu dorească să renunțe la toate frâiele puterii pe care le-a acumulat, mai ales având în vedere posibilitatea unei campanii anticorupție care să ducă la urmăriri penale. Dacă aceștia nu demisionează, Magyar s-ar confrunta cu alegerea de a accepta un anumit nivel de impas politic sau de a-și folosi majoritatea calificată pentru a adopta modificări constituționale care să facă posibilă îndepărtarea lor. Cu toate acestea, acest „majoritarism” este tocmai „infracțiunea” de care Magyar îl acuză pe Orbán!
În orice scenariu, este puțin probabil ca clasa conducătoare maghiară să evite în viitor un anumit grad de criză politică sau constituțională, ca moștenire a guvernului populist de dreapta. Așa cum am subliniat în legătură cu SUA (vezi aici), în această epocă, controlul asupra statului capitalist, comitetul executiv al clasei conducătoare, este disputat între diferitele sale aripi într-un mod nemaiîntâlnit de generații.
Aceasta este o altă sursă potențială de instabilitate majoră pentru capitalism. Tulburările sociale provocate de crizele politice și constituționale, cu alte cuvinte, diviziunile din cadrul clasei conducătoare, alimentează lupta de clasă și pot deschide calea către mișcări de masă și chiar revoluții.
Pentru lupta politică independentă a clasei muncitoare
În Ungaria, ca și în alte părți, clasa muncitoare și clasele de mijloc sunt din nou nemulțumite, frustrate și pline de furie. Aceleași stări de spirit care i-au propulsat pe Orbán și Fidesz la putere i-au îndepărtat acum din nou. Nici Peter Magyar și Tisza nu vor fi cruțați de această furie atunci când politicile lor pro-capitaliste vor duce inevitabil la dezamăgire.
Încrederea în partidele politice capitaliste și în instituțiile de guvernare capitalistă a fost subminată pretutindeni. În Ungaria și în alte țări fost-staliniste, aceste instituții au fost introduse în timpul vieții a multora dintre noi, rădăcinile lor sociale fiind mai superficiale decât în multe alte țări capitaliste. „Susținerea” sistemului de profit de către clasele capitaliste europene mai puternice, care domină UE, este cea care a dat naștere și susține capitalismul maghiar.
Cel mai important factor care o menține în viață este imensul vid politic care ar putea fi umplut de un partid politic independent al clasei muncitoare, cu masă largă de susținători. Apărarea drepturilor democratice împotriva populiștilor de dreapta și a altor forțe politice reacționare pro-capitaliste care pot crește în urma acestora este crucială în această epocă. Dar această luptă trebuie dusă sub conducerea clasei muncitoare, independentă de toate aripile clasei conducătoare.
Numai o alternativă politică bazată pe această bază de clasă este capabilă să rezolve criza capitalismului în interesul majorității societății. Acest lucru va necesita un program pentru înlocuirea capitalismului cu un socialism democratic și controlat de clasa muncitoare.
[1] Prin „echilibrul forțelor de clasă”, marxiștii se referă la puterea relativă a claselor sociale aflate în conflict în cadrul societății și la modul în care aceasta determină capacitatea fiecărei clase de a-și apăra și promova interesele. Nicio clasă nu dispune de o „marjă de manevră” nelimitată.
Clasa capitalistă dominantă se confruntă cu o dilemă constantă: cum reușește o minoritate exploatatoare mică să-și asigure acceptarea dominației sale de către majoritatea exploatată? Controlul asupra statului în sine, cu aparatul său represiv, cu legile, instanțele, poliția și armata, deși este o armă puternică, nu este suficient.
Clasa capitalistă nu poate domni nici măcar o zi fără a-și găsi o bază socială, un punct de sprijin în cadrul societății, printre clasele de mijloc și anumite segmente ale clasei muncitoare și ale celor săraci. Totuși, pentru a face acest lucru, clasa capitalistă trebuie să mențină un echilibru constant. Interesele clasei capitaliste și ale claselor de mijloc nu coincid pe deplin, iar interesele clasei capitaliste și ale clasei muncitoare se ciocnesc la cel mai fundamental nivel. Aceste „contradicții” de clasă sunt motorul luptei de clasă.
Clasa muncitoare joacă un rol cheie în economia capitalistă, producând bogăție și menținând societatea în funcțiune. În țările capitaliste avansate, aceasta reprezintă o majoritate copleșitoare a populației. Cu toate acestea, fără o organizare politică independentă, fără o conducere și fără un program care să-i formuleze clar interesele ca clasă (un program socialist), clasa muncitoare este așa cum a explicat Karl Marx „materie primă pentru exploatare”. Faptul că acest lucru este slab dezvoltat sau lipsește cu desăvârșire în majoritatea țărilor în această etapă reprezintă cel mai mare avantaj al clasei capitaliste.
În lupta de clasă, balanța se înclină constant în favoarea sau în defavoarea uneia sau alteia dintre clasele aflate în conflict. Modul în care se întâmplă acest lucru, metodele și tacticile folosite pentru a promova diferitele interese de clasă, nivelul de organizare al diferitelor clase, politicienii și partidele folosite ca instrumente de către diferitele clase, victoriile și înfrângerile din luptele de clasă, creșterea sau scăderea încrederii uneia sau alteia dintre clase ca urmare a acestora etc. Toate acestea constituie detaliile cruciale ale „politicii” de zi cu zi.
Pe baza acestora, marxiștii se străduiesc să realizeze o evaluare a echilibrului forțelor de clasă. Aceasta stă la baza propunerilor pe care le facem clasei muncitoare în fiecare etapă, pentru ca aceasta să-și consolideze poziția și să-și promoveze interesele, culminând cu răsturnarea capitalismului și construirea unei societăți socialiste. Sprijinirea clasei muncitoare în rezolvarea acestei probleme este sarcina cheie cu care se confruntă revoluționarii în această epocă.