Cum a preluat puterea birocrația (în URSS)

de George Collins 

Nota redacției

Această broșură a fost scrisă în 1987 de George Collins, pe atunci membru al secțiunii sud-africane a CWI (Comitetului pentru o Internațională Muncitorească) — cunoscută sub numele de „Tendința Muncitorească Marxistă a Congresului Național African”. Principala sa publicație se numea „Inqaba ya Basebenzi”, adică „fortăreața muncitorilor”.

Broșura a fost scrisă pentru membrii secțiunii sud-africane, într-o perioadă în care regimul sud-african al minorității albe de atunci guverna prin represiune și apartheid. Apartheidul era un sistem brutal de segregare rasială și discriminare împotriva majorității negre din Africa de Sud.

Așa cum reiese clar din cuvintele de deschidere, „educația bantu”, de calitate inferioară, a privat majoritatea neagră de accesul la o educație decentă. Acest lucru a făcut și mai necesară o explicație clară a evenimentelor Revoluției Ruse din 1917, în care un număr tot mai mare de muncitori și tineri au căutat inspirație în anii ’80 în lupta lor împotriva apartheidului și a capitalismului, dar și o explicație a ceea ce a mers prost în Uniunea Sovietică și de ce.

Regimul apartheidului s-a prăbușit în cele din urmă în 1994, după valuri de lupte revoluționare ale căror origini pot fi găsite în revolta elevilor din Soweto din 1976 (care a început ca o luptă pentru o educație mai bună) și în fondarea și construirea sindicatelor independente, fără discriminare rasială, în care secția sud-africană a CWI a jucat un rol.

La scurt timp după redactarea broșurii, au început discuțiile în cadrul CWI cu privire la criza ce se contura în statele staliniste și la consecințele acesteia. La un congres al CWI desfășurat în Belgia în decembrie 1988, cei care urmau să devină în curând „Majoritatea” din cadrul CWI au ridicat problema posibilității unei „contrarevoluții burgheze” – restaurarea capitalismului în URSS. (A se vedea, de exemplu, lucrarea lui Peter Taaffe, The Rise of Militant, p. 328.) Ted Grant, unul dintre fondatorii ziarului Militant, nu a acceptat această analiză. Cu toate acestea, celebrul Zid al Berlinului, care separa Berlinul de Est stalinist de Berlinul de Vest, a căzut în noiembrie 1989, stalinismul din Uniunea Sovietică s-a prăbușit în cursul anului 1991, iar capitalismul a fost restaurat. Documentele de pe acest website, elaborate de majoritatea din cadrul CWI și de grupul minoritar care l-a urmat pe Ted Grant, se găsesc în secțiunea „Prăbușirea stalinismului”.

Din păcate, Ted Grant nu înțelesese natura schimbată a perioadei marcate de prăbușirea iminentă a stalinismului. În Africa de Sud, acest lucru a deschis calea către o tranziție fără probleme a capitalismului de la regimul de apartheid aflat în declin către conducerea din ce în ce mai pro-capitalistă a mișcării de masă a clasei muncitoare negre. Revoluția a fost deviată de pe calea sa pentru o perioadă – o perspectivă susținută și de ceea ce a devenit majoritatea la reuniunea CWI din Belgia, din decembrie 1988. Ted Grant a refuzat să accepte această perspectivă și i-a convins temporar pe unii dintre liderii secțiunii sud-africane a CWI de poziția sa. Ca urmare, evenimentele de după eliberarea lui Mandela în 1990, i-au dezorientat pe unii dintre liderii CWI din Africa de Sud.

Introducere

Un tânăr activist sud-african, tovarășul Bongani, în vârstă de 20 de ani, membru al mișcării clandestine din cartierul Tumahole, reflectă atitudinea luptătorilor devotați din întreaga lume față de necesitatea teoriei socialiste. Întrebat de un jurnalist ce înseamnă „educația poporului”, se spune că ar fi răspuns:

„Mă refer la acel tip de educație cu care toți oamenii sunt mulțumiți, deoarece sunt implicați în procesul decizional în beneficiul tuturor.

„De exemplu, când se abordează tema Revoluției Ruse din 1917, deoarece Rusia este o țară comunistă, sistemul educațional «Bantu» [sistemul școlar discriminatoriu impus populației de culoare de către statul sud-african] îți va spune una și alta despre comunism și cât de rău este acesta.

„Nu-ți se vor spune faptele reale despre ce s-a întâmplat în Rusia în acea perioadă…”

„Ți-ar plăcea să vezi socialismul în această țară?”

„Da, pentru că va pune capăt capitalismului.”

„Ce înțelegi tu prin capitalism?”

„Este un sistem de proprietate privată deținută de anumiți indivizi care dețin mijloacele de producție. Părinții mei, de luni până vineri, pot produce bunuri în valoare de 1.000 de randi, dar el sau ea va primi, să zicem, 50 de randi. Așadar, părinții noștri sunt exploatați pentru ca anumiți indivizi să se îmbogățească.

„De aceea prefer socialismul, pentru că clasa muncitoare va controla producția.” (Financial Mail, Johannesburg, 31 octombrie 1986)

Nu este o coincidență faptul că acest tovarăș folosește exemplul Revoluției Ruse pentru a ilustra acest aspect. Fiind prima (și, până în prezent, singura) revoluție în mod conștient socialistă din lume, ea a demonstrat în mod incontestabil posibilitatea răsturnării dominației claselor reacționare și a instaurării dominației clasei muncitoare.

În ciuda distorsionării sistematice din partea mass-mediei capitaliste și a sistemului de învățământ, muncitorii, tineretul și țăranii (în special din țările subdezvoltate) sunt conștienți de uimitoarea transformare a Rusiei, în urma Revoluției din Octombrie, dintr-o țară agrară înapoiată într-o superputere.

Din aceste motive, Revoluția Rusă a continuat să inspire milioane de oameni asupriți, dându-le încredere în propria lor victorie. Din aceleași motive, niciun alt eveniment nu conține lecții mai fundamentale pentru mișcarea clasei muncitoare de astăzi.

Care sunt „adevărurile despre ceea ce s-a întâmplat în Rusia în acea perioadă?” Pe baza cărui program a cucerit clasa muncitoare rusă puterea? Sunt oare obiectivele fundamentale ale acelui program încă valabile în lupta noastră de astăzi?

Tovarășul Bongani se referă la Rusia ca la o țară „comunistă”. În ce măsură a fost pus în practică programul revoluției din 1917? În ce măsură a avansat Rusia spre comunism?

Muncitorii conștienți politic sunt de acord că există probleme grave în Uniunea Sovietică. În 1956, liderul sovietic Hrușciov a denunțat corupția monstruoasă și represiunea care au caracterizat domnia predecesorului său Stalin, din anii 1920 până la moartea acestuia în 1953. Treizeci de ani mai târziu, Mihail Gorbaciov denunță abuzurile birocratice care continuă.

Tovarășul Joe Slovo, liderul Partidului Comunist din Africa de Sud, își exprimă astăzi „furia și dezgustul” față de faptul că a fost un apărător al regimului lui Stalin. (Interviu acordat ziarului The Observer, Londra, 1 martie 1987)

Însă denunțurile, furia și dezgustul nu răspund la adevărata întrebare: ce s-a întâmplat în Uniunea Sovietică după 1917, încât să dea naștere unui regim de represiune în masă? Șaptezeci de ani mai târziu, ce a mai rămas din sistemul de democrație muncitorească instaurat sub conducerea lui Lenin și Troțki?

Pentru socialiști este esențial să răspundem la aceste întrebări în mod complet și deschis. Analiza noastră critică a Revoluției Ruse și a degenerării sale ulterioare nu are nimic în comun cu ura de clasă a capitaliștilor față de URSS. Trebuie să cunoaștem „faptele reale” pentru a trage învățămintele necesare și pentru a răspunde corect la politicile actualei conduceri sovietice.

Tovarășii ar trebui să organizeze discuții în cadrul cărora aceste evenimente și ideile care le explică să poată fi analizate, în care să poată fi ridicate întrebări și dezbătute idei. Această broșură se dorește a fi o contribuție la discuție și o introducere către lecturi suplimentare.

Fiecare dintre cele patru părți ale sale, de exemplu, ar putea constitui baza unei discuții de grup. Fiecare tovarăș ar putea pregăti contribuții pe temele (secțiunile) în care este împărțită fiecare parte. Cărțile și broșurile enumerate la final ar trebui studiate de tovarășii care doresc să înțeleagă aceste chestiuni mai în detaliu.

Realizarea acestui studiu și asimilarea lecțiilor sale reprezintă cea mai bună modalitate de a comemora aniversarea Revoluției Ruse.

George Collins, Octombrie 1987 

Partea întâi: Muncitorimea rusă preia puterea

1. Revoluția din octombrie

Petrograd, capitala Rusiei, în noaptea de 25 octombrie 1917. În timp ce Primul Război Mondial făcea ravagii pe câmpurile de luptă din Europa, Revoluția Rusă ajunsese la momentul decisiv. Detașamente înarmate de muncitori și soldați, organizate de Partidul Bolșevic, preluaseră controlul asupra orașului. Guvernul provizoriu pro-capitalist, discreditat și izolat, încetase să mai existe.

La Institutul Smolny, fostă școală de fete, se desfășoară Congresul Sovietelor (consilii) ale deputaților muncitorilor și soldaților.

Unii delegați sunt politicieni de profesie, intelectuali de stânga sau ofițeri radicalizați din armată. Dar marea majoritate sunt reprezentanți ai oamenilor obișnuiți din clasa muncitoare: „mase uriașe de soldați ponosiți, muncitori murdari, țărani – oameni săraci, aplecați și marcați de lupta brutală pentru supraviețuire” (John Reed, Ten Days That Shook the World) – dar plini de o viziune revoluționară asupra viitorului și de o determinare pasională de a pune capăt opresiunii lor odată pentru totdeauna.

Reformiștii din clasa de mijloc îi denunță pe bolșevici și cer ca congresul să se dizolve! Dar, unul după altul, delegații muncitorilor, țăranilor și soldaților îi copleșesc cu voința și inspirația maselor care se ridică în picioare.

Un soldat surprinde starea de spirit: „Vă spun, soldații letoni au spus de multe ori: «Gata cu rezoluțiile! Gata cu vorbele! Vrem fapte – puterea trebuie să fie în mâinile noastre!»”

Sala, relatează John Reed, „a răsunat de urale…” (paginile 102-103)

În mijlocul aplauzelor tumultuoase, bolșevicii anunță transferul puterii de stat către sovietele poporului muncitor. O „Proclamație către muncitori, soldați și țărani”, prezentată de bolșevici, este adoptată cu o majoritate covârșitoare. Aceasta rezumă sarcinile imediate:

„Autoritatea sovietică va propune imediat tuturor națiunilor o pace democratică și un armistițiu imediat pe toate fronturile. Va asigura transferul liber al pământurilor moșierilor, ale coroanei și ale mănăstirilor către Comitetele funciare (alese de țărani ca instrumente pentru confiscarea pământurilor moșierilor), va apăra drepturile soldaților, impunând o democratizare completă a armatei, va institui controlul muncitorilor asupra producției, … va lua măsuri pentru a aproviziona orașele cu pâine și satele cu bunuri de primă necesitate și va asigura tuturor naționalităților care trăiesc în Rusia un drept real la o existență independentă.

„Congresul hotărăște: ca toată puterea locală să fie transferată Sovietelor de deputați ai muncitorilor, soldaților și țăranilor, care trebuie să impună ordinea revoluționară.” (Citat de John Reed, paginile 115-116)

Sub conducerea partidului revoluționar muncitoresc, susținut de masele de țărani fără pământ, poporul rus se elibera de secole de sclavie. Făcând acest lucru, el distrugea condițiile de existență ale sistemului capitalist.

Lenin a luat cuvântul în fața Congresului în seara următoare. Când a reușit în cele din urmă să se facă auzit peste aplauzele asurzitoare, primele sale cuvinte au fost menite să confirme sarcina pe care revoluția democratică o pusese pe ordinea de zi:

„Vom trece acum la construirea ordinii socialiste.”

De-a lungul anilor lungi și grei de luptă care au precedat această noapte, marxiștii explicaseră din punct de vedere teoretic ce ar implica această sarcină. Acum, liderii bolșevici trebuiau să o explice în termeni practici.

Leon Troțki, alături de Lenin cel mai influent lider al revoluției ruse, a luat cuvântul mai târziu, în aceeași noapte:

„Ne punem toată speranța în posibilitatea ca revoluția noastră să declanșeze revoluția europeană. Dacă popoarele revoltate ale Europei nu vor zdrobi imperialismul, atunci noi vom fi zdrobiți… Fie revoluția rusă va stârni vârtejul luptei în Occident, fie capitaliștii din toate țările vor zdrobi revoluția noastră.” (Troțki, History of the Russian Revolution, volumul 3, pagina 315)

Delegații, scria un observator, au întâmpinat aceste cuvinte „cu o ovație imensă, plină de entuziasm”. În mod evident, Lenin și Troțki exprimaseră gândurile și sentimentele vastei majorități a luptătorilor revoluționari prezenți în acea seară la Smolny.

Astfel, încă din primele sale ore, noul regim proletar a reafirmat două teze fundamentale ale marxismului – nu doar ca simple concepte teoretice, ci ca bază a politicii de stat:

(a) Democrația și soluționarea problemei pământurilor, într-o țară subdezvoltată precum Rusia, sunt posibile numai sub conducerea clasei muncitoare, ceea ce implică răsturnarea capitalismului și trecerea la socialism.

(b) Revoluția socialistă nu poate fi limitată la granițele unei singure țări; ea nu poate avansa decât prin lupta pentru răsturnarea capitalismului la scară mondială.

Restul acestei broșuri va trata soarta revoluției ruse în următorii zece-douăzeci de ani, precum și înlocuirea democrației muncitorești cu o groaznică dictatură birocratică. Din studierea atentă a acestor evoluții se pot desprinde învățăminte care vor avea o importanță vitală pentru lupta de astăzi pentru răsturnarea capitalismului și pentru construirea unor sisteme sănătoase de democrație muncitorească în perioada următoare.

2. Contrarevoluția

Marx și Engels consideraseră că cel mai probabil capitalismul urma să fie învins mai întâi în țările dezvoltate, unde clasa muncitoare era cea mai puternică și unde exista baza industrială necesară pentru tranziția către socialism.

În schimb, în octombrie 1917, lanțul capitalismului mondial s-a rupt la veriga sa cea mai slabă. Guvernul bolșevic a moștenit o societate înapoiată, aflată într-o stare de dezintegrare, epuizată de trei ani de război și de o serie de înfrângeri zdrobitoare suferite în fața Germaniei.

Imperialiștii nu puteau tolera provocarea la adresa autorității lor și amenințarea la adresa intereselor lor în Rusia, pe care o reprezentau bolșevicii. Așa cum admite deschis un istoric pro-capitalist: „Ei (liderii imperialiști precum Churchill și Foch) au avertizat că bolșevismul era o amenințare periculoasă pentru societatea mondială și trebuia zdrobit cât încă era slab”. (J.N. Westwood, Rusia 1917–1964, pagina 38)

În Rusia, clasele privilegiate și reacționare, precum și reformiștii din mișcarea muncitorească, au combătut revoluția cu toate mijloacele de care dispuneau – boicoturi, sabotaj economic, chiar și amenințarea cu o grevă generală.

Controlul muncitorilor asupra producției, prin intermediul unui sistem de comitete de fabrică, regionale și naționale, a fost proclamat pentru a asigura un anumit control asupra activităților capitaliștilor. Dar nu exista nicio modalitate de a reglementa pașnic izbucnirea luptei de clasă declanșată de revoluție.

Pe de o parte, capitaliștii au refuzat să se supună controlului muncitorilor. Pe de altă parte, acolo unde muncitorii și-au afirmat puterea, aceștia nu s-au limitat la „controlul” capitaliștilor. Au preluat fabricile cu tot ce conțineau, chiar înainte ca guvernul lor să fie în măsură să le ofere sprijin și resurse.

Aceste lupte din industrie au confirmat în mod clar perspectiva explicată de Troțki în teoria sa despre „revoluția permanentă” (a se vedea secțiunea 11): odată ce clasa muncitoare preia puterea, chiar și într-o țară înapoiată, devine imposibil să se limiteze programul acesteia la limitele capitalismului. Muncitorii vor fi inevitabil împinși spre exproprierea capitaliștilor și spre programul transformării socialiste.

Un istoric burghez descrie paralizia tot mai accentuată a societății ruse pe măsură ce lupta dintre clase se intensifica:

„În primăvara anului 1918, economia rusă se apropia de pragul colapsului total. Banii își pierduseră orice valoare, produsele industriale dispăruseră din magazine, iar magazinele însele s-au închis pe măsură ce canalele normale de comerț încetaseră să mai funcționeze; speculațiile și corupția erau la ordinea zilei.” (Theodore H. von Laue, Why Lenin? Why Stalin?, pagina 154)

Foamea s-a agravat în orașe pe măsură ce aprovizionarea cu alimente a ajuns aproape la zero: dacă bunurile industriale nu puteau fi obținute nici măcar prin troc, de ce ar mai fi cultivat țăranii alimente pentru piața urbană?

Au fost luate contramăsuri revoluționare. Băncile, în fața sabotajului persistent la care erau supuse, au fost ocupate și naționalizate în decembrie 1917. Muncitorii au preluat spontan tot mai multe fabrici, până la decretul din iunie 1918, care a trecut toate ramurile importante ale industriei în proprietatea statului.

Au fost organizate comitete ale țăranilor săraci și detașamente înarmate de muncitori pentru a confisca rezervele de cereale acumulate de chiaburi (țărani bogați).

Lupta ireconciliabilă dintre clase s-a transformat într-o adevărată confruntare de forță. A început să se contureze o contrarevoluție armată, bazată pe o alianță între puterile imperialiste, chiaburi, capitaliști și rămășițele forțelor țarismului. Războiul civil rus a făcut ravagii, cu momente de intensificare și de calmare, din mai 1918 până în primăvara anului 1921.

Războiul civil, la fel ca revoluția, îi obligă pe toți să ia parte – fie pentru, fie împotriva guvernului. „Socialiștii” de dreapta, foștii revoluționari și reformiștii, a căror ură față de marxism (ca întotdeauna) era mai puternică decât teama lor de reacțiune, s-au alăturat în număr mare atacului împotriva statului muncitoresc.

În martie 1918, forțele britanice au ocupat portul nordic Murmansk, iar în august au capturat Arhanghelsk, tăind ieșirile Rusiei la mare. În aprilie, trupele japoneze au debarcat la Vladivostok, în Siberia de Est.

„Încurajați de perspectiva unei intervenții aliate”, scrie renumitul istoric burghez E.H. Carr, „aripa de dreapta a SR-iștilor [aripa dreaptă a așa-numitului Partid Socialist-Revoluționar, alcătuită din țărani mai înstăriți] a susținut deschis, la congresul partidului de la Moscova din mai 1918, o politică menită «să răstoarne dictatura bolșevică și să instaureze un guvern bazat pe vot universal și dispus să accepte ajutorul aliaților în războiul împotriva Germaniei»” – adică un guvern pro-imperialist! (The Bolshevik Revolution 1917-1923, pagina 170)

Menșevicii, divizați în toate direcțiile, erau „intransigenți doar într-un singur punct – ostilitatea lor față de regimul [bolșevic]”. (Carr, pagina 170)

La Samara, social-revoluționarii au înființat un „guvern” antibolșevic și au început să organizeze o armată. În august, au capturat Kazanul. Social-revoluționarii de stânga (care se bazau pe țăranii săraci) au fost în coaliție cu bolșevicii până în martie 1918, când au părăsit guvernul deoarece s-au opus tratatului de pace semnat cu Germania, calificându-l drept o „trădare”.

Acum complotau împotriva guvernului și încercau să provoace un atac german care, credeau ei, ar fi fost întâmpinat cu un „război revoluționar”. Interpretând complet greșit situația, au organizat o insurecție în iulie, care s-a prăbușit rapid.

Puterile occidentale, pe măsură ce războiul lor împotriva Germaniei se apropia de sfârșit, și-au concentrat atenția asupra Rusiei. Mai multe trupe britanice, franceze și americane au debarcat la Murmansk și Arhanghelsk. Trupele americane, japoneze, britanice, franceze și italiene au ocupat Vladivostok și au avansat spre vest până la Munții Ural. Un număr considerabil de forțe franceze au fost dislocate în Marea Neagră.

În același timp, imperialistii au finanțat și înarmat armatele contrarevoluționare („albe”) organizate din rândul țăranilor cei mai înapoiați de către foști ofițeri țariști.

Victor Serge, bolșevic la acea vreme, descrie în mod expresiv situația disperată din octombrie 1919:

„Armata albă, sub comanda amiralului Kolchak, stăpânesc Siberia; ei constituie «guvernul suprem» al Ucrainei sub conducerea generalului Denikin, care se pregătește să mărșăluiască spre Moscova. În nord, grație batalioanelor britanice, aceștia domină un guvern vag socialist condus de bătrânul Ceaikovski, un veteran al primelor lupte împotriva țarismului; iar generalul Iudenici se pregătește să cucerească Petrogradul, unde oamenii mor de foame pe străzi, iar caii morți se îngrămădesc în fața Operei Mari.” (From Lenin to Stalin, pagina 31)

Cu toate acestea, un an mai târziu, Wrangel (succesorul lui Denikin) fusese înfrânt în Crimeea, iar amenințarea militară încetase practic.

Victoria bolșevicilor asupra forțelor combinate ale reacțiunii interne și externe, obținută dintr-o poziție de extremă slăbiciune, se numără, fără îndoială, printre cele mai strălucite realizări militare din toate timpurile.

Dar cum a fost obținută această victorie?

3. Cum au învins bolșevicii contrarevoluția

Supraviețuirea statului muncitoresc rus a fost posibilă, în primul rând, datorită sprijinului clasei muncitoare la nivel internațional, manifestat în mișcările de amploare care au urmat Revoluției din Octombrie.

Confirmând în mod strălucit perspectiva bolșevicilor, Europa a fost cuprinsă de o perioadă de revoluție. Calea spre victorie s-a deschis muncitorimii într-o țară după alta.

Imperialiștii, blocați de lupte pe viață și pe moarte în propriile lor țări, nu au putut continua atacurile asupra Rusiei fără a-i provoca și mai mult pe muncitori și fără a-și împinge soldații spre revoltă.

Greva muncitoriească la fabricile de armament din Ungaria, din ianuarie 1918, s-a răspândit ca focul la Viena, Berlin și în toată Germania, implicând peste două milioane de muncitori. Revendicarea lor principală, care făcea ecou cererilor muncitorilor ruși, era pacea. În Finlanda a fost proclamată o Republică Muncitorească Independentă. După luni de lupte, aceasta a fost înăbușită cu ajutorul trupelor germane.

Apoi, pe 4 noiembrie 1918, a izbucnit o revoltă la baza navală germană din Kiel, care a declanșat revoluția germană. În câteva zile, toate marile orașe se aflau în mâinile consiliilor muncitorești.

Efectul asupra clasei muncitoare ruse a fost electrizant. Bolșevicul Ilyin-Shenevsky, care își petrecea o seară liberă într-un teatru din Petrograd, oferă o imagine asupra impactului pe care l-a avut acest eveniment în întreaga țară:

„Înainte ca una dintre piese să înceapă, un bărbat îmbrăcat în jachetă și cizme înalte a urcat pe scenă și a spus: «Tovarăși! Tocmai am primit vești din Germania. A avut loc o revoluție în Germania. Wilhelm [împăratul] a fost detronat. La Berlin s-a format un soviet al deputaților muncitorilor, care ne-a trimis o scrisoare de salut.»

„Este greu de descris ce a urmat… Anunțul a fost întâmpinat cu un fel de urlet, iar aplauzele frenetice au zguduit teatrul timp de câteva minute…” (The Bolsheviks in Power, paginile 127-128)

În Austria, grevele în masă și revoltele din rândul armatei au dus în cele din urmă la prăbușirea regimului imperial al Casei de Habsburg. Imperiul s-a dezintegrat, iar în Ungaria un guvern sovietic revoluționar a preluat puterea în martie 1919.

Franța a fost cuprinsă de greve în masă și de o revoltă a marinei. Soldații britanici s-au revoltat, iar steagul roșu a fost arborat deasupra râului Clyde, în inima industrială a Scoției. Irlanda se afla într-o revoltă armată împotriva dominației britanice. În 1919, greve la care au participat patru milioane de muncitori au zguduit Statele Unite.

Aceste evenimente, abia menționate în manualele oficiale de istorie, au demonstrat o lege pe care orice socialist trebuie să o înțeleagă: o revoluție muncitorească de succes are un impact internațional incalculabil, provocând reacția capitalistă, dar în același timp inspirând muncitorii din alte țări să-i vină în apărare și să îi urmeze exemplul.

Spiritul solidarității internaționale a fost cea mai puternică armă a muncitorilor ruși. Nu prin apeluri morale la „democrație” sau la „conștiința” clasei capitaliste, ci prin alăturarea lor la lupta clasei muncitoare pentru putere la nivel internațional, bolșevicii au câștigat un sprijin imens din toate colțurile globului și au deschis un „al doilea front” în spatele imperialistilor.

Abordate într-un spirit tovărășesc, trupele britanice și americane din Rusia au început să se revolte. Pe Marea Neagră, marinarii francezi au arborat steagul roșu. Imperialistii au fost nevoiți să-și retragă forțele și să-i abandoneze pe „Albi”.

Primele congrese ale Internaționalei Comuniste (vezi secțiunea 4 de mai jos) au chemat mișcarea muncitorească internațională să ia măsuri împotriva oricărei forme de sprijin acordat albilor din Rusia. În iulie 1920, în urma invaziei Rusiei de către forțele reacționare poloneze, cel de-al doilea congres a lansat următorul apel:

„Opriți orice activitate, blocați toate mijloacele de transport, dacă observați că, în ciuda protestelor voastre, grupările capitaliste din țările voastre pregătesc o nouă intervenție împotriva Rusiei. Nu permiteți niciunui tren, niciunei nave să treacă spre Polonia.” (Citat în J. Degras, The Communist International 1919-1943 – Documente, volumul 1, pagina 113)

În Marea Britanie, docarii londonezi s-au solidarizat în mod remarcabil cu tovarășii lor din Rusia atunci când au refuzat să încarce nava „Jolly George” cu arme destinate forțelor albe din Polonia.

În iulie, pe măsură ce Armata Roșie îi respingea pe invadatori, guvernul britanic a amenințat că va trimite trupe în Polonia. Sindicaliștii din toată Marea Britanie au înființat consilii de acțiune, amenințând cu o grevă generală în cazul în care intervenția ar fi avut loc.

Guvernul britanic – la 48 de ore după ce a respins răspunsul sovietic la ultimatumul său – a dat înapoi. Pe câmpurile de luptă din Rusia, la fel ca pe scena internațională, victoria muncitorilor a fost posibilă doar datorită politicii revoluționare fără compromisuri a bolșevicilor. Un soldat, vorbind la o adunare de masă din Petrograd, clarifică programul de clasă pe care s-a clădit Armata Roșie:

„Soldatul spune: «Arată-mi pentru ce lupt… Este pentru democrație sau pentru jefuitorii capitaliști? Dacă îmi poți dovedi că apăr Revoluția, atunci voi ieși să lupt fără să fiu obligat de pedeapsa cu moartea».

„Când pământul va aparține țăranilor, fabricile muncitorilor și puterea sovietelor, atunci vom ști că avem pentru ce să luptăm și vom lupta pentru asta!” (John Reed, Ten Days that Shook the World, paginile 45-46)

Un factor cheie în această luptă îl reprezintă conducerea – în primul rând, ideile și programul; dar, pe lângă acestea rolul indivizilor în înțelegerea acestor idei, în întruchiparea elanului de înaintare al clasei lor și în a le arăta celorlalți calea de urmat.

Ar fi imposibil, de exemplu, să negăm contribuția istorică a lui Marx și Engels la dezvoltarea programului socialismului, sau a lui Lenin la pregătirea terenului pentru Revoluția din Octombrie.

Ar fi la fel de imposibil să subestimăm rolul lui Troțki, în calitate de comisar pentru război între 1918 și 1925, în construirea Armatei Roșii și în conducerea acesteia către victorie.

Troțki a organizat Armata Roșie ca o armată revoluționară, motivată de conștiința politică, nu de supunere oarbă. Încrederea sa de neclintit în muncitori, tineri și țărani care alcătuiau rândurile acesteia este exprimată cel mai bine prin propriile sale cuvinte:

„Ce era necesar pentru [salvarea revoluției]? Foarte puțin. Primele rânduri ale maselor trebuiau să conștientizeze pericolul mortal al situației. Prima condiție pentru succes era să nu ascundem nimic, mai ales slăbiciunile noastre; să nu tratăm masele cu lejeritate, ci să spunem lucrurilor pe nume.” (My Life, pagina 43)

Tinerii muncitori dedicați au fost atrași de armată și au devenit avangarda acesteia. Troțki continuă:

„Sovieticii, partidul, sindicatele, toți s-au dedicat formării de noi detașamente și au trimis mii de comuniști pe [front]. Majoritatea tinerilor din partid nu știau să mânuiască armele, dar aveau voința de a învinge, iar asta era cel mai important lucru. Ei au adus tărie corpului fragil al armatei.”

„Voința de a învinge” era „cel mai important lucru”. Modul de a mânui armele se poate învăța într-un timp scurt. Dar voința de a învinge nu poate lua naștere decât dintr-un simț al scopului, dintr-un obiectiv clar pentru care să lupți și din înțelegerea modului în care acesta poate fi atins.

Bolșevicii aveau moralul necesar pentru a învinge; și tocmai această forță vitală lipsea din rândurile albilor. Chiar și Westwood, un susținător al capitalismului, este nevoit să recunoască:

„Până când Wrangel a preluat comanda rămășițelor Armatei Albe [adică, aproape de sfârșitul războiului], ofițerii acesteia au dat exemple de beție, jafuri și violență, pe care soldații lor l-au urmat de bunăvoie. Tratamentul scandalos aplicat populației locale, intenția declarată de a-i repune în drepturi pe moșierii și adâncirea prăpastiei sociale dintre albi și țărani i-au determinat pe aceștia din urmă să îi prefere, în cele din urmă, pe roșii.” (Rusia 1917–1964)

Astfel, ofensiva inițială a contrarevoluției a fost respinsă. Bolșevicii au înțeles însă că victoria lor nu putea aduce decât o pauză temporară în luptă. După cum remarca Lenin în 1920:

„Am trecut acum de la război la pace. Dar nu am uitat că războiul va reveni. Atâta timp cât capitalismul și socialismul coexistă, nu putem trăi în pace. Pe termen lung, unul dintre ele va învinge.” (Citat de Troțki, History of the Russian Revolution, volumul 3, pagina 365)

Partea a doua: Izolarea și degenerarea statului muncitoresc

4. Înfrângeri în lupta internațională

În cadrul marilor mișcări de clasă care au urmat Revoluției din Octombrie, răsturnarea capitalismului în întreaga Europă se afla pe ordinea de zi.

Victoria clasei muncitoare din țările industrializate, la rândul ei, ar fi oferit o bază pentru depășirea înapoierii economice paralizante a Rusiei și ar fi eliminat amenințarea unui atac imperialist.

Organizarea internațională era esențială pentru a uni muncitorii care treceau la acțiune în diferite țări și pentru a îndruma lupta împotriva alianței capitaliste mondiale.

A Doua Internațională încetase să mai existe ca instrument al luptei muncitorilor pentru putere. Era necesară construirea unei noi Internaționale.

Criza liderilor clasei muncitoare

Înainte de 1914, A Doua Internațională se angajase să se opună războiului imperialist prin toate mijloacele, inclusiv prin greva generală. Cu toate acestea, atunci când a fost declarat războiul, marea majoritate a conducerii sale și-a manifestat sprijinul, activ sau pasiv, față de guvernele „lor”.

Care au fost cauzele profunde ale acestei trădări cutremurătoare?

A Doua Internațională a fost înființată în 1889 ca o federație a partidelor social-democrate (în principal în Europa), ce adereau în general la marxism. Ea s-a format într-o perioadă de expansiune imperialistă și de creștere economică relativ stabilă în țările capitaliste dezvoltate. Acest context a avut un efect decisiv asupra caracterului său.

Sub stindardul Internaționalei s-au dus lupte importante. S-au obținut concesii majore – drepturi democratice, salarii mai bune, condiții de muncă îmbunătățite. În acest proces s-a creat o „aristocrație a muncii” calificată și relativ bine remunerată. Liderii proveneau tot mai mult din acest strat, alături de intelectuali care au decis să-și construiască cariera în mișcarea muncitorească.

Depărtați de luptele cotidiene ale muncitorilor, acești lideri s-au acomodat din ce în ce mai mult în posturi bine plătite, ca parlamentari sau funcționari de partid și șefi de sindicat. Inevitabil, ideile lor au fost influențate de mediul înconjurător. Starea lor de spirit generală a fost sintetizată în teoria „reformismului” propusă de social-democratul german E. Bernstein, ideea că capitalismul ar putea fi „reformat” treptat până la dispariție prin metode pașnice, parlamentare.

Aceasta însemna că lupta pentru răsturnarea statului capitalist putea fi discret împinsă în plan secund. „Lupta” putea fi condusă de pe scaunele confortabile ale parlamentului, cu un salariu mare, plătit de stat!

Tendința reformistă a căpătat proporții din ce în ce mai monstruoase. Inevitabil, aceasta a dus la o colaborare tot mai strânsă cu clasa capitalistă. Liderii sindicali s-au implicat din ce în ce mai mult în diverse organe ale statului. Funcțiile publice le-au conferit noi privilegii.

Sub influența tuturor acestor presiuni s-a cultivat o viziune naționalistă. Orizontul liderilor social-democrați s-a restrâns din ce în ce mai mult la instituțiile guvernamentale naționale și locale. Legăturile lor cu mișcarea internațională s-au redus la simple sentimente și fraze.

Consecințele catastrofale ale acestui proces gradual de degenerare politică au ieșit la iveală în august 1914, când reformiștii s-au aliat aproape în unanimitate de partea statului capitalist. De la acest moment încolo, lupta muncitorilor pentru răsturnarea capitalismului urma să fie combătută deschis și cu înverșunare de către liderii reformiști.

La începutul anului 1919 a fost trimisă o scrisoare istorică către organizațiile muncitorilor revoluționari din diferite țări. Aceasta a fost semnată de Lenin și Troțki în numele Partidului Comunist Rus (noua denumire a Partidului Bolșevic) și de lideri ai muncitorilor din alte țări. Scrisoarea invita organizațiile la un congres care urma să aibă loc la Moscova și explica scopul acestuia după cum urmează:

„Congresul trebuie să creeze un front comun de luptă cu scopul de a asigura coordonarea permanentă și conducerea sistematică a mișcării, un centru al Internaționalei Comuniste, subordonând interesele mișcării din fiecare țară interesului comun al revoluției internaționale.” (Citat în Degras, volumul 1, pagina 5)

În cadrul acestui congres, care a avut loc în perioada 2-6 martie 1919, a fost înființată Internaționala Comunistă (a Treia).

Din „Platforma Internaționalei Comuniste”, adoptată la Conferința fondatoare

„Sistemul imperialist se prăbușește. Tensiuni în colonii, tensiuni în fostele națiuni mici și dependente, insurecții ale proletariatului, revoluții proletare victorioase în unele țări, destrămarea armatelor imperialiste… Aceasta este situația actuală la nivel mondial…

„Există o singură forță care poate salva [omenirea], și aceea este proletariatul… El trebuie să creeze o ordine autentinică, o ordine comunistă. Trebuie să distrugă dominația capitalului, să facă războiul imposibil, să abolească frontierele statale, să transforme întreaga lume într-o singură comunitate cooperativă…

„Creșterea mișcării revoluționare în toate țările, pericolul ca alianțele statelor capitaliste să sugrume această mișcare…, în sfârșit, necesitatea absolută a coordonării acțiunii proletare, toate acestea trebuie să conducă la fondarea unei Internaționale comuniste cu adevărat revoluționare, cu adevărat proletare.

„Internaționala… va întruchipa ajutorul reciproc al proletariatului din diferite țări… [Ea] va sprijini popoarele exploatate din lumea colonială în luptele lor împotriva imperialismului, pentru a promova căderea definitivă a sistemului imperialist mondial.”

Doi factori principali s-au combinat pentru a genera o serie de înfrângeri: în primul rând, trădarea intenționată a liderilor social-democrați; în al doilea rând, imaturitatea curentelor revoluționare din mișcarea muncitorească din afara Rusiei – cu alte cuvinte, slăbiciunea unei conduceri marxiste autentice chiar și în cadrul partidelor din Internaționala a Treia.

În Germania, o mare parte a muncitorilor încă nutrea iluzii cu privire la conducerea reformistă a SPD. În noiembrie 1918, reformiștii, conduși de Noske și Scheidemann, au fost împinși în guvern ca agenți conștienți ai contrarevoluției.

Strategia lor a fost aceea de a convinge clasa muncitoare să accepte autoritatea parlamentului capitalist „democratic”. Apoi au reconstruit forțele armate ale statului capitalist pentru a desființa consiliile muncitorești.

Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht, liderii revoluționari de seamă ai mișcării muncitorești germane, au fost asasinați în ianuarie 1919 în cadrul contrarevoluției militare declanșate de foștii lor tovarăși de partid.

Progresele încurajatoare înregistrate de clasa muncitoare în 1918-1919 au marcat însă doar începutul unei perioade îndelungate de revoluție și contrarevoluție. În valurile de luptă de clasă care au izbucnit în toată Europa, muncitorii nu au reușit să-și păstreze câștigurile inițiale.

Însă capitaliștii germani rămâneau slabi, iar mișcarea muncitorească era departe de a fi zdrobită. Mai erau de dus multe alte bătălii înainte ca problema puterii să fie soluționată pentru o perioadă mai îndelungată.

Numărul membrilor Internaționalei Comuniste („Comintern”) a crescut exploziv. La cel de-al treilea congres din 1921 au fost reprezentate 51 de secțiuni naționale, cu un număr total de 2,8 milioane de membri (doar 550.000 în URSS).

În cadrul Internaționalei s-au regăsit numeroase tendințe politice diferite, de la „centrism” (adică o poziție intermediară între marxism și reformism: revoluționară în cuvinte, dar ezitantă în practică) până la ultra-stângism.

În Ungaria, greșelile ultra-stângiste ale conducerii comuniste au dus la înfrângerea Republicii Sovietice Maghiare. Refuzând să împartă pământul între țărani și insistând dogmatic asupra colectivizării moșiilor marilor proprietarilor de pământuri, aceștia nu au reușit să câștige sprijinul maselor țărănești și să unifice țara.

Când contrarevoluția a lovit sub forma unei invazii a armatelor române și cehoslovace, țăranii nu au fost dispuși să lupte pentru un guvern care le refuza cea mai elementară revendicare.

În august 1919, după patru luni de rezistență eroică, republica muncitorească a căzut. Mișcarea muncitorească a fost supusă unui masacru îngrozitor în cadrul terorii reacționare care a urmat.

În Italia, lipsa de curaj a liderilor „revoluționari” ai muncitorilor, de orientare centristă, a făcut ca victoria să fie imposibilă.

Un val masiv de ocupări de fabrici din 1920 a creat o situație revoluționară, cu sovietele controlând fabricile și Gărzile Roșii apărându-le. Statul capitalist era paralizat. Sarcina era aceea de a mobiliza și înarma muncitorii pentru cucerirea puterii.

Liderii „marxiști” ai Partidului Socialist Italian au fost forțați, sub presiunea de jos, să-și declare sprijinul pentru Comintern. De fapt, ei erau divizați. Chiar și aripa „maximalistă” (de stânga) a refuzat să conducă lupta. Inițiativa a fost lăsată să treacă în mâinile reformiștilor, care, la rândul lor, au redat ca de obicei puterea capitaliștilor, în schimbul unor concesii temporare.

În Franța, Irlanda, Marea Britanie, Olanda și multe alte țări, clasa capitalistă a reușit să recâștige controlul cu ajutorul liderilor sindicali reformiști. În fiecare caz, acest lucru a fost posibil doar în absența unei conduceri marxiste dezvoltate, capabilă să profite de oportunitățile enorme și să-i izoleze pe reformiști, așa cum făcuseră bolșevicii în Rusia.

Până în 1921, lupta muncitorească la nivel internațional se afla într-o fază de regres temporar. Se contura o corelație de forțe particulară și periculoasă: pe de o parte, clasa capitalistă își consolida poziția la nivel internațional; pe de altă parte, statul muncitoresc rus era izolat și epuizat.

5. Declinul democrației sovietice

Statul muncitoresc rus a supraviețuit războiului civil, dar cu un preț teribil.

Până în 1920, producția mari scăzuse la 14% din 1913, iar producția manufacturieră la mai puțin de 13%. Producția agricolă a scăzut cu încă 16% între 1917 și 1921. Producția de oțel se situa la 5% din nivelul din 1913.

În anii 1921 și 1922, foametea a făcut ravagii în estul și sud-estul Rusiei, ucigând cinci milioane de oameni și reducând comunitățile izolate la barbarie, ba chiar la canibalism. Revoluția din 1917 s-a transformat în disperare, iar efortul de a transforma societatea s-a transformat într-o luptă sumbră pentru supraviețuire.

Democrația politică nu putea supraviețui în aceste condiții. Orice război impune o centralizare strictă a controlului asupra resurselor și forței de muncă. Mai mult, un război civil revoluționar nu se duce doar pe frontul militar, ci și împotriva acelor segmente ale societății care susțin contrarevoluția în spatele frontului.

Revoluția din octombrie se bazase pe o alianță între clasa muncitoare și țărănime. Țăranii susținuseră statul muncitoresc deoarece acesta le oferea pace și pământ.

Însă privațiunile războiului au erodat sprijinul țăranilor pentru revoluție. Produsele industriale au devenit aproape imposibil de procurat, în timp ce proviziile alimentare erau rechiziționate de la țărani pentru a hrăni Armata Roșie și populația din orașe.

Doar sălbăticia armatelor Albe și intenția acestora de a restabili puterea moșierilor au împiedicat o mare parte a țăranilor să treacă de partea contrarevoluției.

Libertatea de exprimare și de organizare nu putea fi menținută într-o societate divizată în două și cu puterea muncitorilor atârnând de un fir de păr. Elementele ostile, agitând nemulțumirile maselor, ar fi putut aprinde țara prin rebeliuni și ar fi putut deschide ușa contrarevoluției. Troțki a explicat:

„Ducem o luptă pe viață și pe moarte. Presa nu este o armă a unei societăți abstracte, ci a două tabere armate și rivale, ireconciliabile. Distrugem presa contrarevoluției, la fel cum i-am distrus pozițiile fortificate, depozitele, mijloacele de comunicații și sistemul de informații.” (Terrorism and Communism, pagina 80)

Aceasta a fost perioada cunoscută sub numele de „comunism de război”. În domeniul economic, consumul resurselor extrem de limitate ale țării trebuia controlat cu strictețe. În același timp, anticipând victoria clasei muncitoare germane, guvernul sovietic spera să treacă de la controlul asupra distribuției la controlul asupra producției, folosind metodele comunismului de război ca punct de plecare pentru o economie socialistă planificată.

Reformiștii și ex-marxiștii au protestat vehement împotriva măsurilor nemiloase pe care bolșevicii au fost nevoiți să le ia pentru a înăbuși contrarevoluția. Care este diferența, întrebau ei, între metodele bolșevismului și vechea dictatură a țarului? Troțki a răspuns:

„Nu înțelegeți asta, oameni sfinți? Vă vom explica. Teroarea țarismului i-a înăbușit pe muncitorii care luptau pentru ordinea socialistă. Comisiile noastre extraordinare îi împușcă pe moșierii, capitaliștii și generalii care se străduiesc să restabilească ordinea capitalistă. Înțelegeți această… distincție? Da? Pentru noi, comuniștii, este cu totul suficient.” (Terrorism and Communism, paginile 78-79)

Represiunea era însă privită de bolșevici ca o metodă excepțională și temporară, impusă de pericolul iminent al reacțiunii. Chiar și în aceste condiții critice, ei au rămas conciliatori față de adversarii lor politici, cu condiția ca aceștia să susțină în practică statul muncitoresc și să militeze pentru politicile lor pe această bază.

În niciun moment bolșevicii nu au promovat ideea unui „stat unipartid”, pentru care nu există niciun temei în marxism.

În practică însă, cei care au susținut revoluția s-au alăturat în mare parte bolșevicilor. Partidele de opoziție au fost abandonate din ce în ce mai mult în mâinile dușmanilor declarați ai statului muncitoresc. Au luptat și au pierdut.

În iunie 1918, sovietele i-au exclus din rândurile lor pe social-revoluționarii de dreapta și pe menșevici, ca urmare a implicării lor în contrarevoluție.

Încă în august 1920, menșevicii și-au ținut congresul de partid la Moscova, eveniment care a beneficiat de acoperire mediatică. Însă, până în 1921, majoritatea liderilor menșevici părăsiseră Rusia, pentru a-și desfășura campania împotriva statului sovietic din străinătate.

Congresul Partidului Comunist din 1921 a recunoscut că democrația muncitorească trebuia reconstruită. Dar fundamentul democrației muncitorești (unitatea, organizarea și energia revoluționară a clasei muncitoare) fusese zdruncinat de efortul supraomenesc depus pentru a câștiga războiul.

Prăbușirea industriei a însemnat declinul rangurilor muncitorești:

„Până în 1919, numărul muncitorilor industriali a scăzut la 76 la sută din nivelul din 1917… Până în 1920, numărul muncitorilor industriali a scăzut, în general, de la trei milioane în 1917 la 1.240.000, adică la mai puțin de jumătate. În doi ani, populația clasei muncitoare din Petrograd s-a înjumătățit.” (A. Woods și E. Grant, Lenin and Trotsky: What they Really Stood for, A Woods and E Grant, pagina 75)

Cadrul politic al muncitorilor, militanții cu conștiință de clasă își mobilizaseră colegii, conduseseră grevele, ridicaseră arme, înființaseră și conduseseră sovietele – a fost aproape eradicat. Așa cum a consemnat Ilyin-Zhenevsky la Petrograd chiar în primele zile ale războiului:

„Frontul cerea întăriri – atât soldați de rând din Armata Roșie, cât și cadre de conducere… Comitetul din Petrograd a trimis la front aproximativ 300 de astfel de persoane, membri ai partidului nostru. A trebuit să sacrificăm cele mai bune forțe ale noastre pentru a răspunde cerințelor frontului.” (The Bolsheviks in Power, paginile 116-117)

Odată ce muncitorii cu conștiință de clasă au fost decimați și dispersați, iar forța de muncă neinstruită, cu origini semi-țărănești, din fabrici se chinuia zi și noapte să mențină producția cu echipamente dărăpănate și în condiții de penurie constantă, sovietele au încetat să mai funcționeze.

Congresul Sovietic al Întregii Rusii, care trebuia să se întrunească la fiecare trei luni, se mai întrunea doar o dată pe an în 1918; și chiar și acele reuniuni nu erau pregătite corespunzător.

Din cauza epuizării totale, masele nu mai erau capabile să exercite puterea în mod direct. Acest factor a fost decisiv în degenerarea statului muncitoresc rus.

Dar, unii ar putea întreba, nu ar fi putut bolșevicii să se asigure că statul rămânea un instrument al politicii clasei muncitoare? Ei se aflau la putere – de ce nu au putut să elimine birocratismul și să pună în aplicare politici socialiste?

Această întrebare este importantă și pentru a clarifica de ce, astăzi, politicile socialiste autentice sunt imposibile fără participarea în masă a clasei muncitoare la conducerea fiecărui organ de stat.

Următoarele trei secțiuni vor examina mai în detaliu barierele obiective cu care s-au confruntat bolșevicii, limitele controlului lor asupra aparatului de stat în absența unor soviete funcționale și efectele schimbării situației asupra Partidului Comunist însuși.

6. Birocrația și statul muncitoresc

Cu puțin timp înainte de Revoluția din Octombrie, Lenin a explicat în mod strălucit natura statului muncitoresc în cartea sa „Statul și revoluția”:

„Pe lângă o expansiune imensă a democrației, care devine pentru prima dată o democrație a celor săraci… dictatura proletariatului aduce cu sine o serie de restricții asupra libertății opresorilor, a exploatatorilor, a capitaliștilor. Trebuie să-i reprimăm pentru a elibera umanitatea de sclavia de salar; rezistența lor trebuie zdrobită cu forța… dar acum este vorba de reprimarea minorității exploatatoare de către majoritatea exploatată. Un aparat special, o mașinărie specială de reprimare, «statul», va fi încă necesar, dar acesta va fi deja un stat de tranziție.” (vezi paginile 107-110)

„Dispariția” sau „ofilirea” statului ca organ specializat de represiune și control, ca formațiuni armate separate de mase – aceasta este măsura politică a puterii muncitorești. Lenin rezumă ce înseamnă aceasta:

„Exploatatorii sunt, în mod firesc, incapabili să suprime poporul fără un aparat extrem de complex… dar poporul poate suprima exploatatorii cu un «aparat» foarte simplu… prin simpla organizare a maselor înarmate (cum ar fi Sovietele de deputați ai muncitorilor și soldaților…)” (pagina 110)

Cum ar funcționa această „mașină simplă” în practică? Cum pot oamenii muncii să păstreze controlul asupra statului pe care l-au creat și să împiedice apariția unei elite militare și birocratice? Orientările de bază ale lui Lenin sunt la fel de valabile astăzi ca în ziua în care au fost scrise:

„1. Niciun funcționar nu urma să primească un salariu mai mare decât cel al unui muncitor calificat mediu…

„2. Funcțiile administrative urmau să fie repartizate prin rotație în rândul celor mai largi straturi ale populației, pentru a preveni cristalizarea unei caste bine înrădăcinate de birocrați.

„3. Toți muncitorii urmau să poarte arme pentru a apăra revoluția împotriva amenințărilor venite din orice direcție, internă sau externă.

„4. Toată puterea urma să fie încredințată sovietelor. Componența sovietelor, formată din delegați laici proveniți de la locurile de muncă și care puteau fi revocați pe loc, îi obliga pe delegați să raporteze în fața adunărilor maselor colegi lor… asigurând astfel o participare maximă a maselor.” (R. Silverman și E. Grant, Bureaucratism or Workers’ Power?, pagina 3)

Revoluția distrusese vechiul stat țarist în așa măsură încât îi alungase pe cei mai reacționari generali și nobili aflați la conducerea ministerelor și a forțelor armate. Comuniștii le-au luat locul oriunde a fost posibil.

Însă o transformare radicală a aparatului de stat era imposibilă cu resursele Uniunii Sovietice izolate. Bolșevicii numărau doar 23.600 de membri în februarie 1917. O minoritate dintre aceștia forma cadrele partidului, capabile să-i conducă pe ceilalți în lupta pentru politica partidului. Aparatul de stat, pe de altă parte, număra sute de mii de funcționari.

„Specialiștii” și administratorii calificați ai vechiului regim nu puteau fi înlocuiți; trebuiau păstrați, chiar cu prețul mituirii lor cu privilegii. În orașul Vyatka, în 1918, de exemplu, nu mai puțin de 4.476 din 4.766 de funcționari erau aceleași persoane care slujiseră anterior țarului.

Troțki, în cartea sa „Revoluția trădată”, a explicat semnificația a ceea ce se petrecea.

Un stat muncitoresc e „o punte între societatea burgheză [capitalistă] și cea socialistă”. Sarcina sa este de a crea o societate de abundență prin utilizarea planificată a resurselor, prin care diviziunile de clasă, și statul însuși, ca organ al dominației de clasă, vor dispărea.

În prima etapă, statul muncitoresc trebuie să funcționeze cu mijloacele economice moștenite de la capitalism. El trebuie să se bazeze pe forța de muncă calificată formată în cadrul capitalismului și să utilizeze unele dintre metodele capitalismului: diviziunea muncii, plata salariilor etc.

Întreaga dezvoltare a statului muncitoresc este astfel determinată de „relațiile în schimbare dintre tendințele sale burgheze și socialiste” (pagina 54) – adică, între elementele rămase ale vechiului aparat burghez și metodele sale de control de sus, și dezvoltarea conducerii clasei muncitoare de jos.

Numai controlul tot mai mare al clasei muncitoare asupra societății poate eradica rămășițele capitalismului.

În Rusia înapoiată însă, sovietele încetaseră să mai existe ca organe ale poporului înarmat. Administrația de zi cu zi se afla în mâinile unei armate de funcționari non-comuniști, care reprezentau viziunea straturilor privilegiate ale societății.

Birocrația dintr-o țară înapoiată, explica Troțki, este un produs al înapoierii în sine – al punctelor slabe ale clasei muncitoare, al lipsei sale de competențe și al poziției de putere de care se bucură funcționarii statului:

„Baza regimului birocratic o constituie sărăcia societății în bunuri de consum, din care rezultă lupta tuturor împotriva tuturor. Când într-un magazin există suficiente bunuri, cumpărătorii pot veni când doresc. Când bunurile sunt puține, cumpărătorii pot veni când doresc. Când bunurile sunt puține, cumpărătorii sunt obligați să stea la coadă. Când cozile sunt foarte lungi, este necesar să se desemneze un polițist care să mențină ordinea. Acesta este punctul de plecare al birocrației sovietice. Aceasta „știe” cine va primi ceva și cine trebuie să aștepte.” (Revoluția trădată, pagina 112)

Astfel, birocrația dintr-un stat muncitoresc izolat și înapoiat nu devine pur și simplu inutilă și nu „se stinge”. În măsura în care clasa muncitoare „subdezvoltată” este incapabilă să-i preia funcțiile, birocrația capătă, cel puțin temporar, o bază obiectivă pentru existența sa.

Prin intermediul birocrației, presiunea claselor reacționare a fost exercitată asupra și în interiorul statului muncitoresc rus. Acest lucru a devenit din ce în ce mai evident pe măsură ce epuizarea sovietelor le-a lăsat funcționarilor o mai mare libertate de a acționa după bunul lor plac.

Reprezentanții politici ai clasei muncitoare, organizați în Partidul Comunist, au fost angajați într-o luptă din ce în ce mai acerbă împotriva acestei birocrații.

Lenin, doborât de boală în ultimii doi ani ai vieții sale, a devenit profund conștient de pericolele situației. La cel de-al patrulea congres al Cominternului din 1922, el a prezentat delegaților internaționali această evaluare sinceră a situației din Rusia:

„Fără îndoială, am făcut și vom mai face o mulțime de lucruri stupide… De ce facem aceste lucruri nesăbuite? Motivul este clar: în primul rând, pentru că suntem o țară înapoiată; în al doilea rând, pentru că nivelul educației din țara noastră este scăzut; și, în al treilea rând, pentru că nu primim niciun ajutor din exterior. Nici o singură țară civilizată nu ne ajută. Dimpotrivă, toate acționează împotriva noastră. În al patrulea rând, vina o poartă aparatul nostru de stat. Am preluat vechiul aparat de stat, și asta a fost nenorocirea noastră. Foarte des, acest aparat acționează împotriva noastră… Avem acum o armată vastă de funcționari publici, dar ne lipsesc forțele suficient de educate pentru a exercita un control real asupra lor.” (Lenin, Al patrulea congres al Internaționalei Comuniste, pagina 19)

Prin „forțe educate”, Lenin se referea la muncitorii comuniști, organizați și capabili să-i controleze pe „specialiști”. Lenin nu putea oferi nicio soluție imediată la această problemă, deoarece în Rusia nu exista niciuna.

„În toată agitația noastră”, a spus Lenin, „trebuie să… explicăm că nenorocirea care s-a abătut asupra noastră este o nenorocire internațională, că nu există altă cale de ieșire din ea decât revoluția internațională.” (Citat de Troțki, History of the Russian Revolution, volumul 3, pagina 367).

Cu alte cuvinte, numai venirea la putere de către clasa muncitoare din țările dezvoltate și acordarea de asistență tehnică pe scară largă fraților și surorilor lor din Rusia ar putea elimina baza puterii birocratice.

7. Democrația de partid

Epuizarea clasei muncitoare sovietice a impus Partidului Comunist și conducerii sale o responsabilitate crucială în apărarea câștigurilor revoluției.

Condițiile de război au distrus sovietele, organele fundamentale ale statului muncitoresc. Până în 1921, chiar și Comitetul Executiv al Congresului Sovietelor se întrunea doar de trei ori pe an. „Sovnarkom” (Consiliul Comisarilor Poporului, sau guvernul) a rămas organul efectiv al puterii de stat.

Sovnarkom era alcătuit din comuniști fruntași, aleși pentru a pune în aplicare politica partidului. Firește, aceștia acționau în cadrul disciplinei de partid.

Cu alte cuvinte, partidul a rămas nucleul și coloana vertebrală a statului muncitoresc. Autoritatea era în mod necesar concentrată în mâinile Comitetului Central și, mai târziu, ale Biroului Politic („Politburo”) ales de Comitetul Central, ca urmare a centralizării extreme impuse de război.

Troțki a dat un exemplu în acest sens la congresul Cominternului din 1920, în legătură cu problema semnării păcii cu Polonia:

„Cine a decis această chestiune? Avem Sovnarkomul, dar acesta trebuie să fie supus unui anumit control. Al cui control? Al clasei muncitoare, ca masă haotică și fără formă? Nu. Comitetul central al partidului a fost convocat pentru a discuta propunerea și a decide dacă să-i dea un răspuns.” (Citat în E. H. Carr, The Bolshevik Revolution, pagina 226)

Însă centralizarea puterii sub conducerea lui Lenin și Troțki, oricât de necompromițătoare, nu a degenerat în niciun moment într-o impunere birocratică sistematică venită de sus.

Partidul și cadrele sale fuseseră construite prin lupta de a uni un număr mare de grupuri revoluționare separate, fiecare cu propria conducere și propriile idei, în jurul unui program marxist. Metoda folosită era cea a dezbaterii. Dreptul membrilor sau al grupurilor („facțiuni” sau „tendințe”) de a pune la îndoială conducerea și de a-și promova ideile într-un mod organizat era considerat absolut de la sine înțeles.

În 1918, de exemplu, opoziția „comuniștilor de stânga” a apărut în urma unor dezbateri aprinse din cadrul partidului cu privire la problema păcii cu Germania. Timp de două săptămâni, aceștia au publicat propriul ziar cotidian la Petrograd; iar la Moscova, au preluat controlul asupra organizației de partid.

Însă, odată cu izbucnirea războiului civil, stânga și-a strâns rândurile alături de restul partidului și s-a aruncat în luptă.

Explozia democrației muncitorești neîngrădite din acele zile timpurii este bine surprinsă de Ilyin Zhenevsky:

„Un comisar popular [ministru]… era obligat, în anumite cazuri, nu să dea ordine, ci să adreseze cereri unui organ administrativ care îi era subordonat. Iar acest organ al său putea să nu fie de acord cu comisarul popular și putea să-i respingă cererea. Acest gen de situații erau frecvente. Un democratism amplu în modul de desfășurare a afacerilor își găsea expresia în sloganul «puterea la nivel local».” (The Bolsheviks in Power, pagina 30)

Chiar și în cadrul Armatei Roșii, criticii conducerii lui Troțki – în esență, susținătorii războiului de gherilă – au reușit să se organizeze ca o „opoziție militară” și să-și promoveze punctele de vedere. Aceștia au fost învinși prin argumente și prin exemplu.

La sfârșitul anului 1920 a apărut așa-numita Opoziție Muncitorească, cu un program rezumat de Carr ca fiind „un amestec de nemulțumiri curente, îndreptate în principal împotriva centralizării crescânde a controlului economic și politic”. (The Bolshevik Revolution, pagina 203)

Punctele lor de vedere au fost publicate în presa de partid, zi de zi, timp de luni întregi. O broșură în care își expuneau poziția a fost distribuită la congresul partidului din martie 1921, unde problemele urmau să fie dezbătute pe larg.

Lucrările congresului au fost însă întrerupte dramatic de revolta marinarilor de la baza navală din Kronstadt, o insulă din Golful Finlandei situată vizavi de Petrograd.

Revolta de la Kronstadt

În 1917, marinarii din Kronstadt se aflau în prima linie a revoluției. Până în 1921, această generație dispăruse pe fronturile de război și fusese înlocuită cu recruți țărani, fără experiență politică, care au ajuns sub influența anarhiștilor.

Influențați de nemulțumirile țăranilor, cerând mai multă libertate, dar fără un program pentru rezolvarea problemelor țării, aceștia au organizat o insurecție armată sub sloganul „Jos tirania bolșevică!”

Aceasta a reprezentat o amenințare mult mai gravă pentru statul muncitoresc decât bandele de insurgenți înarmați care încă bântuiau în unele părți ale țării. Kronstadt controla accesul către Petrograd. Cu Kronstadt scăpat de sub controlul guvernului, Petrogradul nu putea fi apărat. Acest lucru le-a oferit albilor și imperialistilor o ocazie unică de a ataca un centru-cheie al revoluției.

Golful Finlandei era încă înghețat; apărat de tunuri grele și de Flota Baltică, urma să devină de necucerit. Timpul pentru a rezolva criza era foarte scurt.

Marinarii au refuzat să se predea. Troțki, cu sprijinul unanim al conducerii partidului, a ordonat atacul. După zile de lupte crâncene, Kronstadt a fost cucerit de trupele bolșevice.

Supraviețuirea Uniunii Sovietice atârna din nou de un fir de ață. Se va răspândi rebeliunea? Pentru delegații la congresul partidului era clar că o conducere fermă și unită era esențială. Diviziunile publice din cadrul partidului, în acel moment, ar fi fost exploatate de inamic pentru a dezorienta muncitorii și țăranii. S-a decis că facțiunile organizate din cadrul partidului trebuiau dizolvate.

Un an mai târziu, Lenin a sintetizat fundamentele acestei poziții fără precedent:

„Dacă nu închidem ochii în fața realității, trebuie să recunoaștem că, în prezent, politica proletară a partidului nu este determinată de caracterul membrilor săi, ci de prestigiul enorm și necontestat de care se bucură micul grup care ar putea fi numit «Garda Veche» a partidului. Un conflict minor în cadrul acestui grup ar fi suficient, dacă nu pentru a distruge acest prestigiu, cel puțin pentru a slăbi grupul într-o asemenea măsură încât să-l priveze de puterea de a determina politica.” (Opere complete, volumul 33, pagina 257)

Cuvintele-cheie erau „în momentul de față”. Bolșevicii știau că problemele nu puteau fi rezolvate doar prin măsuri organizatorice; pe termen lung, unitatea nu putea fi construită decât pe baza discuțiilor, a educației și a consensului. Negarea drepturilor facțiunilor putea fi justificată doar ca măsură de urgență în contextul crizei imediate, urmând să fie abolită de îndată ce situația urma să fie din nou sub control.

8. Lupta pentru putere în Partidul Comunist

Răscoala de la Kronstadt a scos în evidență nemulțumirea explozivă care se acumulase în rândul țărănimii din cauza sacrificiilor, lipsurilor și confiscărilor forțate care le fuseseră impuse în anii de război. Nu exista nicio perspectivă de avans imediat al clasei muncitoare în vest. Era evident că era imposibil să se mențină regimul comunismului de război fără a risca o insurecție generalizată.

Lenin a rezumat situația printr-un exemplu simplu:

„Dacă mâine am putea oferi 100.000 de tractoare de primă calitate, să le asigurăm benzină, să le punem la dispoziție mecanici… țăranul de mijlocaș ar spune: «Sunt în favoarea comunismului». Dar, pentru a face acest lucru, este necesar mai întâi să învingem burghezia internațională, să o obligăm să ne dea aceste tractoare.” (Al optulea Congres al Partidului Comunist Rus (Bolșevici), 18-23 martie 1919. „6. Raport privind activitatea din mediul rural”. Opere, vol. XXIV, p. 170.)

La al zecelea congres al partidului, din martie 1921, nu s-a găsit altă alternativă decât abandonarea comunismului de război (propus pentru prima dată de Troțki în anul precedent) și adoptarea așa-numitei „Noi Politici Economice” (NEP) – o serie de concesii acordate capitaliștilor și țăranilor mai înstăriți care dominau producția agricolă. Aceasta le oferea stimulente sub formă de profit pentru a-și intensifica producția destinată pieței, ca mijloc de a asigura aprovizionarea orașelor și de a revigora industria.

NEP a reușit, fără îndoială, să redea o oarecare vitalitate economiei. Până în 1922, producția industrială crescuse la 25 la sută din nivelul din 1913, deși în principal în ramurile industriei ușoare care satisfăceau cererea țăranilor.

Pe de altă parte, NEP a marcat un regres grav în efortul fundamental al muncitorilor de a realiza colectivizarea și planificarea centralizată a economiei. Aceasta a întărit considerabil așa-numiții „NEP-meni” – o categorie de intermediari care profitau de lipsurile continue pentru a specula și a-și umple propriile buzunare.

Echilibrul forțelor din societatea rusă se înclina din ce în ce mai mult împotriva clasei muncitoare. Kulacii și NEP-menii împărtășeau o poziție privilegiată cu birocrația de stat. Aceste straturi deveneau tot mai încrezătoare și hotărâte să-și consolideze poziția. Presiunea lor asupra liderilor muncitorilor creștea.

Victor Serge descrie distorsiunile care începeau să apară:

„Clasele sociale au renăscut sub ochii noștri: la baza scării sociale, șomerii primeau 24 de ruble pe lună; la vârf, inginerul primea 800; iar între cei doi, funcționarul de partid primea 222, dar obținea și o mulțime de lucruri pe gratis… Exista o sărăcie mizerabilă, sfâșietoare… în timp ce bogăția era arogantă și îngâmfată… Tinerii beau, bătrânii beau, beția a devenit o adevărată epidemie. Iar cel mai grav era că nu mai puteam recunoaște vechiul partid al revoluției.” (From Lenin to Stalin, pagina 39)

Birocrația nu constituia o clasă în sensul marxist (adică o grupare socială cu o funcție necesară în producție). Deja degenerase într-un strat de paraziți, care exploata lipsa de competențe pentru a obține privilegii ca și cum ar fi fost un drept.

Inevitabil, tensiunile se intensificau între „birocrația arogantă și îngâmfată”, înrădăcinată în aparatul de stat, și cadrele bolșevice rămase. Birocrația nu putea sta liniștită atâta timp cât puterea rămânea în mâinile marxiștilor revoluționari. O luptă pentru controlul asupra Partidului Comunist era de așteptat.

În cadrul partidului, cadrele marxiste erau solicitate până la limita rezistenței de cerințele îndatoririlor publice, în timp ce rândurile partidului crescuseră masiv datorită afluxului de noi membri. Numărul membrilor a crescut de la 23.600 în februarie 1917 la 115.000 la începutul anului 1918, la 313.000 un an mai târziu și la 650.000 în martie 1922.

Mulți dintre cei care s-au înscris, mai ales în zilele întunecate ale războiului civil, erau muncitori militanți și tineri atrași de partidul revoluției. Dar, din ce în ce mai mult, foști menșevici, birocrați, adepți ai NEP-ului și alte elemente ostile, căutând un nou vehicul pentru ambițiile lor politice, au început să-și îndrepte atenția către Partidul Comunist.

Încă din martie 1919, cel de-al optulea congres al partidului a identificat pericolul:

„În partid se infiltrează în valuri numeroase elemente care nu sunt suficient de comuniste sau care sunt chiar parazitare. Partidul Comunist Rus se află la putere, iar acest lucru atrage inevitabil, alături de elementele mai bune, și elemente carieriste… O epurare serioasă este indispensabilă în organizațiile sovietice și de partid.” (Citat de Carr, The Bolshevik Revolution, pagina 212)

Lupta internă din cadrul partidului a fost împinsă în plan secund în anii de război. Epurarea a avut loc în cele din urmă în perioada 1921-1922. Spre deosebire de atacurile birocratice nemiloase asupra opoziției din anii următori, cunoscute și sub denumirea de „epurări”, aceasta a constat într-o examinare atentă a membrilor de către organizațiile locale ale partidului, pentru a decide care dintre aceștia, prin angajamentul și activitatea lor, puteau fi considerați cu adevărat comuniști.

O altă decizie a celui de-al optulea congres a dus la înființarea, în februarie 1920, a Comisariatului Popular pentru Inspecția Muncitorilor și Țăranilor („Rabkrin”), cu sarcina de a combate „birocrația și corupția din instituțiile sovietice”.

În funcția de comisar al poporului responsabil de noul departament, congresul îl numise pe Iosif Stalin – un membru de lungă durată al partidului, nu un teoretician, ci un bun organizator, care era aproape necunoscut în afara partidului. În 1922, Stalin a fost numit într-o altă funcție administrativă importantă: cea de secretar general.

Rabkrin a eșuat complet în îndeplinirea misiunii sale. În practică, membrii săi erau, după cum spunea Troțki, „muncitori care au eșuat în alte domenii”. Sau, după cum remarca Lenin: „cei mai buni muncitori au fost trimiși pe front.” (Citat de Carr, paginile 232-233)

Dar existau motive mai fundamentale pentru care valul de ingerințe birocratice nu putea fi oprit.

Înapoierea Rusiei se reflecta, din punct de vedere politic, în slăbiciunea proletariatului în raport cu țărănimea și cu clasele reacționare, atât pe plan național, cât și internațional. După cum spunea Lenin:

„Atâta timp cât rămânem o țară a micilor țărani, capitalismul are în Rusia o bază mai solidă decât comunismul.” (Citat din The Platform of the Joint Opposition , pagina 6)

Slăbiciunea socială a clasei muncitoare sovietice nu putea fi depășită prin măsuri administrative; presiunile burgheze din cadrul aparatului de stat nu puteau fi eliminate prin crearea unor noi structuri birocratice. Soluția consta în regenerarea politică a clasei muncitoare prin avansarea revoluției la nivel internațional.

Influența birocrației pătrundea din ce în ce mai mult în partid. Mulți comuniști, absorbiți de munca administrativă complicată, erau deja „conduși” de birocrație.

Chiar și liderii partidului erau supuși presiunilor de a se adapta la cerințele „practice” ale birocrației, de a se concentra pe asigurarea stabilității în Rusia prin măsuri organizatorice și de a relua revoluția internațională pe plan secund.

Lenin, în ultima sa perioadă de activitate, a devenit din ce în ce mai conștient de pericolele pe care le reprezenta puterea birocrației. La cel de-al unsprezecelea congres al partidului din 1922 (ultimul la care a participat), el a lansat următoarea avertizare:

„(Stalin) i-a oferit (birocrației) toate garanțiile necesare: prestigiul unui vechi bolșevic, un caracter puternic, o viziune îngustă și legături strânse cu aparatul politic… Viziunea mic-burgheză a noii clase conducătoare era propria lui viziune. El credea cu tărie că sarcina de a construi socialismul era, prin natura sa, una națională și administrativă.” (Revoluția trădată, paginile 93, 97)

Centralizarea excepțională a puterii determinată de războiul civil a reprezentat, pentru birocrație, modalitatea firească de guvernare. Aceasta le-a oferit mijloacele necesare pentru a-și proteja privilegiile împotriva amenințării unui viitor control al clasei muncitoare.

Stalin a jucat un rol central în consolidarea poziției birocrației în cadrul aparatului de partid. Începând din 1922, el i-a numit sistematic pe propriii săi adepți în funcțiile de secretari de filială, de district și de provincie. Acest lucru i-a asigurat controlul efectiv asupra implementării zilnice a politicilor, asupra organizării ședințelor, asupra alegerii delegaților la congres etc.

Aceste manevre au pregătit terenul pentru o ciocnire frontală cu Lenin, Troțki și restul conducerii bolșevice.

9. Punctul de cotitură

Anii 1923-1924 au marcat un moment de cotitură în Uniunea Sovietică: o perioadă în care contradicțiile din cadrul statului și al partidului au degenerat într-o luptă politică decisivă.

La sfârșitul anului 1922, Lenin era grav bolnav, după ce suferise o serie de accidente vasculare cerebrale. Nu se mai știa cu certitudine când sau dacă se va întoarce la activitatea politică.

Birocrația era ostilă și temătoare față de Troțki, alături de Lenin, cel mai autoritar și implacabil lider marxist al partidului. Cu toate acestea, anumiți lideri „bolșevici vechi”, influențați de înțelegere politică limitată, de ambițiile personale și de loialități, erau reticenți să-l vadă pe Troțki, în absența lui Lenin, preluând locul acestuia la conducerea Biroului Politic.

În decembrie 1922, Zinoviev (pe atunci președinte al Internaționalei Comuniste) și Kamenev (un colaborator apropiat al lui Zinoviev) au format o facțiune secretă împreună cu Stalin (cunoscută ulterior drept „trio-ul” sau „triumviratul”) cu scopul specific de a conspira împotriva lui Troțki. Acest lucru le-a asigurat o majoritate efectivă în cadrul Biroului Politic format din șase membri și, în consecință, o autoritate dominantă asupra Comitetului Central și a partidului în ansamblu.

Lenin a fost cel care, de pe patul de boală, a intuit primul semnificația a ceea ce se întâmpla și a declanșat lupta împotriva lui Stalin și a birocrației.

Într-o scurtă notiță, cunoscută ulterior drept „Testamentul” său, Lenin a scris la 25 decembrie 1922: „Tovarășul Stalin, devenind secretar general, are o autoritate nelimitată concentrată în mâinile sale, și nu sunt sigur că va fi întotdeauna capabil să folosească această putere cu suficientă prudență…”

Zece zile mai târziu, el a adăugat:

„Stalin este prea brut [rude], iar acest defect, deși destul de tolerabil în cercul nostru, în relațiile dintre noi, comuniștii, devine intolerabil la un secretar general. De aceea sugerez ca tovarășii să se gândească la o modalitate de a-l îndepărta pe Stalin de la această funcție și de a numi în locul lui un alt om care, în toate celelalte privințe, să difere de tovarășul Stalin, în a avea un avantaj: acela de a fi mai tolerant, mai loial, mai politicos și mai atent față de tovarăși, mai puțin capricios etc. Această circumstanță poate părea un detaliu neglijabil. Dar cred că, din punctul de vedere al măsurilor de protecție împotriva unei scindări… nu este un detaliu, ci o chestiune minoră care poate căpăta o importanță decisivă.” (Opere complete)

Lenin nu a precizat în detaliu „importanța decisivă” pe care se temea că comportamentul lui Stalin ar putea să o capete. Dar ce ar putea însemna aceasta, dacă nu faptul că Stalin, intrând în conflict cu cei mai buni reprezentanți ai marxismului din partid, s-ar fi trezit instrumentul forțelor ostile – kulacii, birocrația, „capitaliștii” și „speculanții”?

Doar această intuiție ar putea explica cererea surprinzătoare a lui Lenin ca secretarul general să fie demis atât de repede după numirea sa.

Însă, cu Lenin pe patul de moarte, Stalin și fracțiunea sa s-au comportat cu o aroganță din ce în ce mai mare, abuzând de puterile lor în ciuda tuturor tradițiilor partidului.

Situația a ajuns la punctul culminant odată cu încorporarea birocratică de către Stalin a Republicii Sovietice a Georgiei în URSS (înființată la 30 ianuarie 1922) și cu represiunea pe care a exercitat-o asupra liderilor bolșevici locali. Când a aflat ce se întâmplase, Lenin a simțit că o luptă împotriva acestei tendințe străine din partid nu mai putea fi amânată.

Prea bolnav pentru a participa la cel de-al doisprezecelea congres al partidului din aprilie 1923, Lenin i-a încredințat lui Troțki sarcina de a apăra bolșevicii georgieni, lansând o „critică bombă” contracarând poziția lui Stalin în fața partidului.

Dar Stalin a dat înapoi, acceptând toate criticile lui Troțki și corectându-și formulările privind chestiunea națională. Troțki era reticent, în acel moment, să insiste cu un atac public asupra lui Stalin, ceea ce ar fi fost perceput ca o „luptă pentru putere” pentru poziția lui Lenin și ar fi ridicat pericolul unei scindări a partidului.

Astfel, confruntarea a fost amânată. La scurt timp după aceea, Lenin a suferit un nou accident vascular cerebral și a fost îndepărtat de la activitatea politică până la moartea sa, în ianuarie 1924.

În lunile următoare, tensiunile din partid au izbucnit în jurul a două chestiuni centrale: democrația de partid și politica economică.

La congres, Troțki a făcut un bilanț al NEP-ului și a subliniat decalajul periculos din producția industrială. El a folosit un grafic al evoluției prețurilor produselor industriale și agricole pentru a-și ilustra argumentul. Graficul avea forma unei perechi de foarfece deschise: prețurile agricole prezentau o linie descendentă, iar cele industriale, una ascendentă.

Până în martie 1923, prețurile industriale ajunseseră la 140% din nivelurile din 1913, în timp ce prețurile agricole scăzuseră la mai puțin de 80%. Problema pe care o reflecta această situație a fost denumită ulterior „criza foarfecelor”.

Dacă producția industrială continua să scadă și prețurile continuau să crească, avertiza Troțki, o ruptură între țărani și proletariat, între mediul rural și orașe, ar fi devenit inevitabilă.

Congresul a acceptat argumentele lui Troțki în favoarea unei noi reorientări în cadrul NEP: dezvoltarea sectorului de stat pe baza unui plan centralizat și extinderea industriei, pentru a absorbi și elimina în cele din urmă sectorul privat.

Dar această schimbare de politică a rămas la nivel de intenție. Birocrația, legată de „sectorul privat” prin legături de privilegii comune, nu avea nicio dorință de a-l submina. În practică, a continuat, ca și până atunci, să se bazeze pe chiaburi pentru a crește producția în scopul obținerii de profit.

În lunile iulie și august a avut loc un val de greve, în cadrul cărora muncitorii și-au exprimat frustrarea față de condițiile dure de muncă. Liderii, mulți dintre ei vechi bolșevici, au fost arestați la ordinul birocrației. Toate semnele indicau faptul că boala din partid atingea un nivel periculos.

Troțki a tras un semnal de alarmă. Închiderea oponenților, a explicat el, nu va rezolva nimic atâta timp cât cauzele imediate ale conflictului vor rămâne: lipsa planificării economice și controlul birocrației asupra partidului.

„Regimul actual”, scria Troțki Comitetului Central pe 8 octombrie, „este mult mai îndepărtat de orice formă de democrație muncitorească decât era regimul din cea mai aprigă perioadă a comunismului de război.” (Documentele Opoziției din 1923, pagina 2) Ierarhia secretarilor, numiți de sus, „crea opinia partidului”, domina muncitorii de rând și se asigura că opiniile critice nu erau ascultate cu adevărat.

La câteva zile după protestul lui Troțki, a fost emisă o declarație de către alți 46 de membri de frunte ai partidului, în care își exprimau critica față de cursul urmat de Biroul Politic și diverse propuneri pentru corectarea acestuia.

Victor Serge, membru al Opoziției din 1923, explică poziția generală a acestora:

„Țara se îndrepta spre o criză economică iremediabilă, o criză care ar fi putut ațâța o sută douăzeci de milioane de țărani împotriva puterii socialiste și ar fi putut-o lăsa la mila capitalului străin, obligând-o să importe (pe credit? și în ce condiții?) cantități mari de produse manufacturate. Pentru a preveni această criză, trebuiau luate anumite măsuri înainte de a fi prea târziu.

Aceste măsuri erau: (1) Restabilirea democrației în partid, astfel încât influența muncitorilor să se facă simțită; reînnoirea aparatului de stat. Aceasta era condiția evidentă pentru succesul tuturor măsurilor economice.

(2) Adoptarea unui plan de industrializare și reconstrucția semnificativă a industriei în decurs de câțiva ani.

(3) Pentru a obține resursele necesare industrializării, obligarea țăranilor înstăriți să-și predea grâul statului.” (From Lenin to Stalin, pagina 40)

Astfel, liniile conflictului intern din partid se conturau tot mai clar. Era o luptă între forțe sociale opuse: între o tendință care se baza pe clasa muncitoare și una care apăra țăranii înstăriți și alte categorii privilegiate.

„Trio-ul” și susținătorii săi au fost aruncați în haos de această provocare. Declarația celor 46, contrară tuturor precedentelor partidului, a fost interzisă, iar Troțki a fost condamnat pentru că a „inițiat-o”.

Însă, sub presiunea majorității partidului (inclusiv a armatei și a tineretului), birocrația a fost forțată să se retragă. Aceasta a acceptat verbal cererile Opoziției și a proclamat un „Curs Nou” al libertății și democrației în partid – păstrând însă toate frâiele puterii în mâinile sale.

Troțki a răspuns cu o Scrisoare deschisă adresată membrilor partidului pe 8 decembrie, avertizând că un „Curs Nou” doar pe hârtie nu era suficient, că partidul nu putea fi readus pe calea bolșevismului decât dacă membrii de rând, și tineretul în special, acționau pentru a „regenera și renova aparatul de partid”. (Cursul Nou, pagina 71)

Această scrisoare a fost primită cu un entuziasm extraordinar de către activiștii de partid – și de către birocrație ca o declarație de război. Dezbaterea urma să fie soluționată la cea de-a treisprezecea conferință, care urma să se întrunească în ianuarie 1924.

Lupta din cadrul partidului sovietic a fost însă întreruptă în mod decisiv de evenimentele din Germania din cursul anului 1923.

10. Înfrângerea Revoluției germane

Stabilitatea precară a Germaniei a fost spulberată în ianuarie 1923, când trupele franceze au ocupat zona industrială Ruhr pentru a obține, sub amenințarea armelor, „reparațiile de război” pe care imperialistii germani erau obligați să le plătească ca preț al înfrângerii lor în Primul Război Mondial.

Economia germană s-a prăbușit. Inflația, care deja crescuse vertiginos în cursul anului 1922, a atins cote astronomice – probabil în jur de 1.000.000.000.000.000 la sută în perioada 1922-1923!

Nivelul de trai al muncitorilor și al clasei de mijloc s-a prăbușit. Clasa muncitoare a virat brusc spre stânga. Au apărut consilii de fabrică în opoziție la liderii sindicali reformiști. KPD (Partidul Comunist German) a crescut cu zeci de mii de membri. S-au format „sutele proletare” (miliții muncitorești), care numărau 60.000 de muncitori până în toamnă, având (conform estimărilor capitaliștilor) 11.000 de puști în mâinile lor.

În două landuri, Saxonia și Turingia, erau la putere guverne de stânga ale SPD, care se bazau pe sprijinul KPD.

Pe 11 august, o grevă generală a doborât guvernul de dreapta al lui Cuno la Berlin. Germania se afla într-o criză revoluționară.

Conducerea muncitorească era nepregătită. Conducerea KPD era divizată între facțiunile de „centru”, „stânga” și „dreapta”, având în frunte pe Brandler, un lider prudent. Ezitarea și incertitudinea au marcat politica sa pe tot parcursul acestei perioade.

Cominternul era din ce în ce mai afectat de lupta din cadrul partidului sovietic. Conservatorismul și lipsa de viziune a birocrației, transmise prin conducerea partidului sovietic, începeau să preia controlul.

Reprezentantul Cominternului în Germania, Radek, i-a acordat sprijinul deplin lui Brandler. Abia în iulie, Stalin a recomandat ca „germanii să fie ținuți în frâu și nu încurajați”. (Carr, The Interregnum 1923-1924, pagina 195)

Abia odată cu căderea guvernului Cuno, Comitetul Executiv al Cominternului (ECCI) a acceptat argumentul lui Troțki potrivit căruia în Germania era la ordinea zilei o luptă pentru putere și că era nevoie urgentă de pregătiri politice și organizatorice pentru o insurecție armată.

Dar, în mod tragic, această politică nu a fost dusă până la capăt. Troțki rezumă ceea ce s-a întâmplat:

„De ce nu a dus revoluția germană la o victorie? Motivele trebuie căutate în totalitate în tactică, și nu în condițiile existente. Aici am avut un exemplu clasic de situație revoluționară ratată. După tot ce a îndurat proletariatul german în ultimii ani, acesta putea fi condus către o luptă decisivă numai dacă era convins că de data aceasta problema urma să fie rezolvată definitiv și că Partidul Comunist era pregătit pentru luptă și capabil să obțină victoria. Însă Partidul Comunist a efectuat virajul [spre insurecție] cu foarte puțină hotărâre și după o întârziere foarte mare. Nu numai aripa de dreapta, ci și cea de stânga… au privit într-un mod destul de fatalist procesul de dezvoltare revoluționară până în septembrie-octombrie 1923.” (The Third International After Lenin, pagina 70)

Triumviratul s-a dovedit incapabil să intervină și să insufle conducerii KPD o înțelegere revoluționară îndrăzneață a situației. Troțki a fost izolat în mod deliberat. Consecințele au fost dezastruoase. Așa cum scria în 1936 un colaborator apropiat al lui Troțki (citat în Ted Grant, The Rise and Fall of the Third International, pagina 28):

„Când burghezia germană și-a adunat în sfârșit forțele, a proclamat starea de asediu și a trecut la ofensivă, [KPD] a capitulat fără luptă” – adică a anulat insurecția. (Vestea capitulării nu a ajuns la timp la Hamburg, unde a avut loc o revoltă izolată, care a fost înăbușită după câteva zile de lupte.)

Eșecul conducerii KPD a privat clasa muncitoare germană și revoluția europeană de șansa unei victorii care ar fi schimbat cursul istoriei mondiale. În schimb, KPD a fost declarat ilegal pentru câteva luni. Cu ajutorul masiv al SUA, economia germană a fost stabilizată, iar capitalismul a fost salvat de la prăpastie.

Cu câteva luni mai devreme, Partidul Comunist Bulgar, de masă, a suferit o înfrângere după ce liderii săi au refuzat, în mod dogmatic, să intre într-un front comun cu guvernul Uniunii Țărănești împotriva unei lovituri de stat militare de dreapta. De asemenea, în Polonia muncitorii, inspirați să acționeze de evenimentele din Germania, au fost înfrânți.

Aceste eșecuri au avut un efect decisiv asupra luptei interne din cadrul partidului din Rusia. Germania, în special, fusese întotdeauna considerată cheia revoluției europene. Acum devenea clar că nu se putea aștepta niciun ajutor din partea Europei de Vest în lunile sau anii următori.

S-a declanșat un cerc vicios. Strânsoarea tot mai puternică a birocrației asupra partidului sovietic (și, prin intermediul acestuia, asupra Cominternului) devenea un obstacol serios în calea dezvoltării politicilor revoluționare și a conducerii la nivel internațional. Eșecurile rezultate din aceasta, la rândul lor, au întărit curentele de demoralizare și conservatorism de pe urma cărora birocrația prospera.

Muncitorii mai puțin politizați au început să-și piardă încrederea în perspectiva marxistă a revoluției internaționale. Pentru straturile înapoiate, scepticismul și cinismul birocrației au început să pară „realiste”.

„Un val de depresie a cuprins Rusia”, scria Serge, „iar birocrația a avut câștig de cauză timp de trei ani.” (From Lenin to Stalin, pagina 42)

Partea a treia: „Socialismul într-o singură țară”

11. Inventarea „troțkismului”

Birocrația de partid a recurs la fraudarea voturilor pentru a-i exclude pe delegații opoziției de la cea de-a treisprezecea conferință din ianuarie 1924, unde urma să se decidă soarta dezbaterii interne din cadrul partidului.

La Moscova, de exemplu, opoziția se bucura de sprijin majoritar în cele mai multe celule (filiale). La alegerile regionale, în ciuda eliminării nemiloase a susținătorilor opoziției de către secretarii numiți de Stalin, 36 la sută din voturi au revenit totuși opoziției. Cu toate acestea, la nivel provincial, acest procent s-a înjumătățit în mod misterios.

Din întreaga URSS, doar trei delegați ai opoziției au reușit să participe la conferință!

Apoi a venit vestea morții lui Lenin. Masele de muncitori și tineri au fost cufundate într-o tristețe și mai profundă, în timp ce birocrația s-a simțit imediat într-o poziție mai puternică.

Triumviratul s-a apucat acum să distrugă baza de putere a opoziției în rândul activiștilor de partid. Presupus în semn de omagiu adus lui Lenin, au deschis partidul pentru muncitori (nu criticase oare Troțki faptul că doar 15% dintre membri erau muncitori)?

Între februarie și mai 1924 au fost admiși aproximativ 240.000 de muncitori. Această așa-numită „recrutare leninistă” a fost, de fapt, o batjocură la adresa metodei de construire a partidului pe care Lenin o dezvoltase.

Așa cum a explicat congresul partidului în 1919:

„Partidul Comunist este organizația care reunește în rândurile sale doar avangarda proletariatului și țăranii cei mai săraci – acea parte a acestor clase care se străduiește în mod conștient să pună în practică programul comunist.

„Partidul Comunist își propune ca obiectiv să dobândească o influență decisivă… în toate organizațiile muncitorești…”

Inundarea partidului cu recruți neexperimentați era în contradicție directă cu această sarcină – dar servea unui alt scop. „Recrutarea leninistă”, au calculat cei trei, urma să le asigure, în primul rând, „materie primă” electorală pentru a copleși Opoziția. Membrii neexperimentați, confruntați cu probleme necunoscute, vor tinde să urmeze îndrumările primite. Foarte puțini s-ar simți în măsură să conteste Biroul Politic.

La fel ca în Rusia, exista un sprijin puternic pentru opoziție în rândul partidelor comuniste de la nivel internațional. Comitetele centrale ale partidelor franceze și poloneze, cu bază de masă, de exemplu, au protestat împotriva atacurilor la adresa lui Troțki.

Triumviratul nu putea tolera acest lucru. Zinoviev, în calitate de președinte al Cominternului, și-a abuzat fără milă poziția, dizolvând organele de conducere ale partidelor naționale pentru a scăpa de susținătorii lui Troțki – sub sloganul „bolșevizării”!

Cu toate acestea, birocrația nu se putea simți în siguranță atâta timp cât Troțki, cu autoritatea sa uriașă de teoretician și co-lider al Revoluției din Octombrie, continua să supună oportunismul și gafele lor unei critici marxiste nemiloase. Era esențial pentru zinovieviști și stalinisti să rescrie istoria și să-i mânjească numele cu noroi.

Tactica lor a fost aceea de a inventa „troțkismul” (o expresie creată de Zinoviev în decembrie 1923). Aceasta consta în readucerea în discuție a fiecărei divergențe din trecut dintre Lenin și Troțki, pentru a insinua că Troțki fusese „întotdeauna” împotriva bolșevismului.

Troțki a fost denigrat ca menșevic (după scindarea confuză dintre bolșevici și menșevici din 1903, el se regăsise, pentru câteva luni, în tabăra menșevicilor, înainte ca diferențele politice dintre ei să devină clare) și, de asemenea, ca ultra-stângist! În special, teoria sa privind revoluția permanentă a fost folosită pentru a demonstra „abaterea sa mic-burgheză de la leninism”.

De fapt, dezacordul fundamental al lui Troțki cu menșevicii a constituit tocmai baza alianței sale politice cu Lenin în 1917 și după aceea.

Menșevicii, explica Troțki, „au pornit de la ideea că burgheziei liberale… îi revenea rolul principal în revoluția burgheză [democratică]. Conform acestui model, partidului proletariatului i s-a atribuit rolul de aripă de stânga a frontului democratic.” (Introducere la Revoluția permanentă, pagina 3).

De aici rezulta că revoluția trebuia să se desfășoare în două etape: mai întâi, o etapă „democratică” (pe baza capitalismului); iar abia la un moment dat în viitor „socialismul” urma să fie pus pe ordinea de zi.

Troțki a respins această formulă mecanică și a elaborat propria sa analiză a caracterului revoluției într-o țară înapoiată precum Rusia. Această analiză, confirmată în mod strălucit de Revoluția din Octombrie, a devenit cunoscută sub numele de teoria „revoluției permanente”.

„În cazul unei victorii decisive a revoluției”, scria Troțki în 1906, „puterea va trece în mâinile acelei clase care joacă un rol de frunte în luptă – cu alte cuvinte, în mâinile proletariatului… Dominația politică a proletariatului este incompatibilă cu aservirea sa economică. Indiferent sub ce steag politic a ajuns proletariatul la putere, acesta este obligat să urmeze calea politicii socialiste.” (Rezultate și perspective, paginile 201, 233).

El a adăugat: „Dacă proletariatul rus se va afla la putere…, se va confrunta cu ostilitatea organizată a reacției mondiale și, pe de altă parte, va găsi disponibilitatea din partea proletariatului mondial de a-i acorda sprijin organizat… Nu va avea altă alternativă decât să-și lege soarta domninației sale politice și, prin urmare, soarta întregii revoluții ruse, de soarta revoluției socialiste din Europa.” (pagina 247)

Lenin, în aprilie 1917, a ajuns la concluzii identice. Până în 1924, termenul de „revoluție permanentă” nu mai fusese o temă de discuție de ani buni, iar dezbaterea pe această temă era pur istorică.

Pentru birocrație, însă, angajamentul partidului față de internaționalismul revoluționar (apărat mai ales de Troțki) devenea o pacoste insuportabilă.

Odată cu înfrângerea revoluției germane, a devenit clar că Uniunea Sovietică se confrunta cu o perioadă de izolare prelungită. Pentru birocrație, perspectiva revoluției mondiale devenea din ce în ce mai mult o iluzie. Au renunțat la clasa muncitoare din Occident și s-au concentrat asupra sarcinii „practice” de a administra Uniunea Sovietică în mijlocul unei lumi capitaliste.

Condițiile materiale dau naștere ideilor. În anii 1890, Bernstein dezvoltase „teoria” reformismului pentru a justifica retragerea concretă de la programul luptei de clasă de către aripa dreaptă a social-democrației.

În mod similar, în 1924-1925, Stalin a elaborat o „teorie” care reflecta conservatorismul birocrației sovietice, exprimând opoziția acesteia față de poziția marxistă reprezentată de Troțki și încercând, în termeni „marxiști”, să justifice ruptura cu aceasta: „teoria socialismului într-o singură țară”.

12. „Socialismul într-o singură țară”

Bazându-se pe trei citate extrase din opera vastă a lui Lenin, Stalin a avansat, în decembrie 1924, ideea fără precedent că socialismul ar putea fi construit în Rusia fără victoria clasei muncitoare din țările dezvoltate.

Această idee era în contradicție cu tot ceea ce Lenin încercase să explice, chiar și în documentele citate de Stalin. Lenin nu a făcut altceva decât să sublinieze că, în Rusia, condițiile politice pentru transformarea socialistă (un regim al muncitorilor susținut de țărani) fuseseră create de Revoluția din Octombrie. În niciun moment Lenin nu s-a lăsat pradă iluziei că ar fi existat condițiile economice prealabile în Rusia înapoiată.

Chiar și în februarie 1924, Stalin însuși propovăduia încă exact opusul „socialismului într-o singură țară”:

„…poate fi obținută victoria finală a socialismului într-o singură țară, fără eforturile comune ale proletariatului din mai multe țări avansate? Nu, acest lucru este imposibil… Pentru victoria finală a socialismului, pentru organizarea producției socialiste, eforturile unei singure țări, în special ale unei țări agrare precum Rusia, sunt insuficiente. Pentru aceasta sunt necesare eforturile proletarilor din mai multe țări avansate.” (Stalin, Bazele leninismului)

Cu toate acestea, în decurs de câteva luni, Stalin a adoptat o poziție complet diferită:

„Dacă am fi știut dinainte că nu suntem la înălțimea sarcinii [de a construi socialismul doar în Rusia], atunci de ce naiba a trebuit să facem Revoluția din Octombrie? Dacă ne-am descurcat timp de opt ani, de ce nu ne-am descurca și în al nouălea, al zecelea sau al patruzecilea an?” (Citat în Carr, Socialism in One Country, volumul 2, pagina 181)

Ce l-a determinat pe Stalin să-și răstoarne ideile cu susul în jos?

În esență, schimbarea raportului de forțe a fost cea care l-a încurajat pe Stalin, care nu era un teoretician, să provoace toți teoreticienii marxismului. Opoziția, ideile marxismului și revendicările de clasă ale muncitorilor erau reduse la tăcere, în timp ce birocrația, din ce în ce mai arogantă, prelua controlul.

Ideea luptei revoluționare împotriva capitalismului la nivel internațional („revoluția permanentă”) era complet străină noilor stăpâni ai Uniunii Sovietice. Argumentul complet necinstit al lui Stalin nu era o teorie în adevăratul sens al cuvântului (o încercare de a explica realitatea). Nu era altceva decât o încercare de a îngropa programul revoluției permanente, al marxismului însuși.

Pentru a-și acoperi urmele, birocrația a „modificat” din ce în ce mai mult istoria partidului și manualele marxiste, pentru a le da muncitorilor impresia că politica lor era continuarea consecventă a bolșevismului. În noiembrie 1926, de exemplu, Stalin s-a simțit în măsură să declare:

„Partidul a pornit întotdeauna de la ideea că victoria socialismului într-o singură țară înseamnă posibilitatea de a construi socialismul în acea țară și că această sarcină poate fi îndeplinită cu forțele unei singure țări”! (Citat de Woods și Grant, pagina 109)

Dusă la concluzia logică, „teoria” lui Stalin nega necesitatea unei Internaționale revoluționare. Apărarea „socialismului” din Uniunea Sovietică, spre deosebire de construirea socialismului prin revoluția mondială, a devenit acum sarcina principală a partidelor comuniste la nivel internațional.

În practică, aceasta însemna sprijin necritic pentru politicile și interesele naționale ale birocrației sovietice. (În 1943, Stalin însuși a confirmat acest lucru în cel mai flagrant mod cu putință atunci când a dizolvat Cominternul (devenit pe vremea aceea o carcasă birocratică) din pix pentru a le dovedi aliaților săi din timpul războiului, liderii imperialisti Roosevelt și Churchill, că conducerea sovietică renunțase la orice idee de revoluție mondială.)

Opoziția a fost denunțată ca fiind formată din „pesimiști” și „cinici” pentru că punea la îndoială ideile grosolane și anti-marxiste ale birocrației.

În realitate, opoziția era cea care explicase în mod consecvent necesitatea industrializării pentru consolidarea bazei puterii muncitorești în Uniunea Sovietică. (Pentru aceasta, la rândul lor, au fost denunțați drept „super-industrializatori”!) Dar ei explicaseră, de asemenea, că acest lucru, în sine, nu ar fi fost suficient pentru a finaliza tranziția către socialism.

Pe de altă parte, renunțarea la programul internaționalismului însemna abandonarea perspectivei reconstrucției Rusiei în sensul real al cuvântului – adică, ca parte a unei Europe socialiste. Alternativa birocrației era să se bazeze mai deschis pe kulaci ca pilon principal al economiei „naționale”. Bukharin, în aprilie 1925, a mers atât de departe încât a scos pe gură:

„ Către țărani… trebuie să le spunem: Îmbogățiți-vă, dezvoltați-vă fermele, nu vă temeți că vi se vor impune restricții.” (Citat în Carr, Socialism in One Country, volumul 1, pagina 280) Acest slogan a fost criticat pentru că era prea flagrant și a fost abandonat de Comitetul Central, dar ideea generală a devenit politica partidului.

Înainte de sfârșitul anului, Stalin se gândea chiar dacă să denaționalizeze pământul!

În acel moment, triumviratul se destrăma. Scopul său fusese îndeplinit. Zinoviev și Kamenev își uniseră forțele cu mediocrul Stalin din ostilitate față de Troțki; acum se îndepărtau de nemilosul Stalin, care preluase practic toată puterea în mâinile sale.

Diferențele politice dintre cei trei au început să iasă la iveală.

La congresul partidului din decembrie 1925, Zinoviev și Kamenev au început să pună sub semnul întrebării ideile lui Stalin. Totuși, lui Troțki i-a revenit sarcina de a elabora o refutare marxistă fundamentală a „socialismului într-o singură țară” și de a-i expune pericolele inerente.

Astăzi, această chestiune a căpătat o importanță chiar mai mare decât în anii 1920. Puternicul regim sovietic actual exercită o influență enormă asupra mișcării de masă la nivel internațional, în special în țările subdezvoltate. Filozofia birocrației privind „socialismul într-o singură țară” (sau „căile naționale către socialism”) a devenit, în mod conștient sau inconștient, punctul de plecare pentru mulți dintre lideri.

Răspunsul lui Troțki la Stalin rămâne cea mai clară bază pentru a contracara aceste idei și a elabora drumul marxist de urmat.

13. De ce marxismul susține internaționalismul

Troțki a demonstrat că programul internaționalismului (denumit acum „revoluție permanentă”) nu fusese niciodată contestat în cadrul Partidului Bolșevic înainte de 1924. Contestarea brutală a lui Stalin a impus însă o nouă explicare fundamentală a acestei chestiuni.

Troțki a pornit de la ideile de bază ale marxismului. Civilizația, a explicat el, avansează prin dezvoltarea forțelor productive – prin lupta oamenilor și a claselor sociale pentru satisfacerea nevoilor lor materiale, stimulând astfel dezvoltarea științei, tehnologiei, politicii și culturii.

Sistemele sociale iau naștere pe baza organizării producției. Un sistem social poate fi înlăturat doar atunci când a ajuns la limitele dezvoltării sale, iar o nouă clasă revoluționară, capabilă să reorganizeze și să dezvolte în continuare forțele de producție, este pregătită să preia puterea.

Necesitatea socialismului decurge din obstacolele create de sistemul capitalist în calea dezvoltării ulterioare a forțelor de producție. Scopul istoric al socialismului este de a dezvolta societatea dincolo de limitele economice și politice ale capitalismului, către noi niveluri de abundență și libertate.

„Societatea socialistă”, așa cum a explicat Troțki, „poate fi construită numai pe baza celor mai avansate forțe productive, … prin combinarea, generalizarea și dezvoltarea la maxim a elementelor de vârf ale tehnologiei moderne… Socialismul, însă, nu trebuie doar să preia de la capitalism forțele productive cele mai dezvoltate, ci trebuie să le ducă imediat mai departe… și să le confere un nivel de dezvoltare necunoscut sub capitalism.” (The Third International After Lenin, paginile 40-41)

Lupta și sacrificiul pentru a pune capăt capitalismului și a construi socialismul, cu alte cuvinte, nu ar avea nicio justificare (și nicio atracție pentru masele de muncitori) dacă nu ar reprezenta un progres (sau un pas înapoi) față de nivelul de trai pe care capitalismul este capabil să-l ofere.

De ce transformarea socialistă face posibil un salt uriaș înainte chiar și față de cele mai înalte realizări ale capitalismului? Pe de o parte, pentru că eliberează producția de anarhia forțelor pieței, de distorsiunile proprietății private și de limitele statelor naționale. Pe de altă parte, eliberează ingeniozitatea și creativitatea colectivă a maselor de muncitori de disciplina represivă a producției capitaliste.

Cu alte cuvinte, puterea democratică a muncitorilor este o condiție politică prealabilă esențială pentru tranziția către socialism și comunism.

De ce nu poate fi realizată această transformare în interiorul granițelor unei singure țări? Tocmai pentru că capitalismul s-a dezvoltat ca sistem mondial. „Forțele productive cele mai avansate” nu se regăsesc într-o singură țară; ele depind de eforturile combinate ale clasei muncitoare dintr-o serie întreagă de țări, legate între ele prin comerțul mondial. Cu siguranță, ele nu ar putea exista într-o țară subdezvoltată, precum Rusia din 1917.

Tranziția către socialism – pentru controlul „forțelor productive cele mai avansate” – nu poate fi decât un proces internațional, care depinde de cucerirea puterii de către clasa muncitoare în cel puțin câteva țări industrializate (ceea ce ar pecetlui soarta clasei capitaliste la scară mondială).

Atâta timp cât puterea muncitorilor rămâne limitată la o singură țară, aceasta se va confrunta cu ostilitatea comună a capitaliștilor din întreaga lume, care dispun de vaste resurse economice și militare.

Argumentul grosolan al lui Stalin, potrivit căruia Revoluția din Octombrie nu putea avea alt scop decât construirea socialismului în Rusia, a ratat astfel complet esența problemei. Lenin, într-una dintre numeroasele sale declarații pe această temă, i-a răspuns anticipat:

„De unul singur, proletariatul rus nu poate duce revoluția socialistă la un final victorios. Dar poate conferi revoluției ruse un avânt puternic care ar crea condițiile cele mai favorabile pentru o revoluție socialistă și care, într-un anumit sens, ar da startul acesteia. Poate facilita apariția unei situații în care principalul său aliat, cel mai de încredere și mai de nădejde, proletariatul socialist european și american, s-ar putea alătura bătăliilor decisive.” (Opere complete, volumul 23, pagina 372)

14. Ce a însemnat cu adevărat „socialismul într-o singură țară”

Uniunea Sovietică nu a putut să depășească capitalismul și să avanseze spre socialism deoarece nu dispunea de „cele mai înalte forțe productive” în interiorul granițelor sale. Chiar și bunurile de bază necesare supraviețuirii puteau fi obținute doar prin comerțul cu puterile imperialiste.

Provocarea imediată era aceea de a ajunge capitalismul din urmă, de a cuceri „pozițiile dominante” ale economiei mondiale și de a pune astfel bazele construirii socialismului ca sistem internațional.

Cu alte cuvinte, slăbiciunea fundamentală a Uniunii Sovietice consta în înapoierea sa economică și tehnică în comparație cu țările capitaliste avansate. Înapoierea era rădăcina birocratizării (vezi secțiunea 6); dominația birocratică excludea democrația muncitorească și constituia o barieră absolută în calea transformării socialiste.

Birocrația a continuat să privească problemele internaționale ale revoluției în termeni esențial militari și a mizat pe capacitatea Uniunii Sovietice de a învinge viitoarele invazii imperialiste.

Așa cum a subliniat Troțki, chiar și amenințarea militară a imperialismului rezulta din superioritatea sa tehnică. Dar, a adăugat el, „nu atât intervenția militară, cât intervenția mărfurilor capitaliste mai ieftine constituie, probabil, cea mai mare amenințare imediată pentru Uniunea Sovietică. (The Third International After Lenin, pagina 37)

Cu alte cuvinte: masele sovietice își vor apăra câștigurile și vor lupta împotriva amenințării unei contrarevoluții deschise. Dar, demoralizate și deziluzionate de regimul birocratic, nu se putea aștepta ca ele să-și apere propria înapoiere împotriva unui inamic capitalist care părea să le ofere un mod de viață superior.

În cele din urmă, nu armatele democrațiilor capitaliste au invadat Uniunea Sovietică în 1941, ci cele ale lui Hitler. Odată cu ele, în loc de „mărfuri mai ieftine” pentru masele ruse, au adus sârmă ghimpată și macabrul arsenal al muncii forțate și al lagărelor de exterminare.

Supuși unei represiuni rasiale barbare din partea naziștilor, muncitorii ruși s-au mobilizat eroic în apărarea Uniunii Sovietice.

Astăzi, echilibrul forțelor la nivel internațional s-a înclinat masiv împotriva puterilor imperialiste, iar restaurarea capitalismului în Uniunea Sovietică nu mai este deloc posibilă. Birocrația a canalizat resurse uriașe către dezvoltarea militară și a transformat Uniunea Sovietică într-o superputere nucleară. Amenințarea unei invazii imperialiste a fost efectiv eliminată.

Dar nici măcar acest progres economic spectaculos, posibil doar pe baza unei economii de stat și planificate, nu a putut depăși distorsiunile din societatea rusă create de domnia unei elite privilegiate.

Represiunea birocratică a înăbușit orice inițiativă venită de jos. Muncitorii erau împinși înainte printr-o combinație de mită și constrângere. Fraza liniștitoare a birocrației privind construirea socialismului „în ritmul unui melc” (după expresia lui Bukharin) a batjocorit aspirațiile muncitorilor.

În termeni concreți, aceasta însemna doar lupta anevoioasă de a dezvolta economia de stat într-o țară înapoiată – sub propria lor conducere.

Marx și Engels, încă din 1845, anticipaseră de ce socialismul nu putea fi construit în condiții precum acestea:

„Această dezvoltare a forțelor productive… este o premisă practică absolut necesară [a socialismului], deoarece fără ea sărăcia nu face decât să se generalizeze, iar odată cu sărăcia se vor reproduce în mod inevitabil lupte pentru bunurile de primă necesitate și toate vechile practici murdare.” (Din „Ideologia germană”, în „Opere alese”, volumul I, pagina 37)

Această constatare a fost confirmată în mod flagrant de degenerarea birocratică a statului muncitoresc rus. Birocrația nu putea decât să construiască o societate a inegalității. Odată cu inegalitatea au apărut corupția tot mai accentuată și represiunea polițienească din partea birocrației, iar în rândul maselor, o luptă crâncenă de tipul „fiecare pentru sine”.

O scrisoare a unui muncitor dintr-un kolhoz (fermă colectivă), redactată în aprilie 1930, rezuma noile relații care se creau între oamenii muncii și stăpânii lor birocratici:

„Membrii kolhozului nu au mai primit salariu de două luni… Cincizeci la sută din venituri se duc la trezoreria kolhozului, cincizeci la sută pentru impozite și chirie. Ce mai rămâne pentru muncitori? Nimeni nu știe. Președintele își acordă în fiecare lună câteva bonuri de făină și se abține de la orice muncă fizică…”

Un muncitor de fabrică, în martie 1930: „Ne stoarce, și încă cum! O creștere de douăzeci și cinci la sută a productivității muncii și o creștere de 1,9 la sută a salariilor. De trei ani salariile nu s-au modificat, deși producția a crescut foarte mult. Cinci oameni în brigadă în loc de șase, fără schimbarea echipamentului. Sistemul de prime este aplicat în așa fel încât… ar trebui plătite la fiecare șase luni, dar, în realitate, nimeni nu speră să primească vreuna…” (Citat de Serge, From Lenin to Stalin, paginile 60, 61)

Socialismul nu poate fi construit în aceste condiții. Condiția politică esențială pentru dezvoltarea socialismului, creată de Revoluția din Octombrie și distrusă de contrarevoluția birocratică, trebuie încă recâștigată: puterea democratică a clasei muncitoare.

Partea a patra: Contrarevoluția birocratică

15. Tragedie în China

Zinoviev și Kamenev, împreună cu susținătorii lor, și-au unit forțele cu Troțki și Opoziția în 1926, într-o luptă menită să readucă partidul de pe cursul din ce în ce mai anti-marxist al lui Stalin.

Stalin, la rândul său, și-a unit forțele cu aripa de extremă dreapta a partidului, favorabilă kulacilor, condusă de Buharin, cu scopul de a învinge Opoziția Unită de Stânga.

Această luptă a fost întreruptă de noi tulburări la nivel internațional.

În Marea Britanie, greva generală din mai 1926 a provocat o criză profundă. Micuțul Partid Comunist a avut ocazia să conducă sute de mii de muncitori în opoziție față de conducerea reformistă a TUC (Congresul Sindicatelor) și să pregătească transferul puterii către clasa muncitoare.

Însă conducerea stalinistă din Rusia era legată printr-o alianță oportunistă cu „stânga” din Consiliul General al TUC și nu a permis nicio luptă împotriva acesteia. Aripa de dreapta a TUC a trădat greva la prima ocazie. Aliații „de stânga” ai lui Stalin nu au opus nicio rezistență.

După zece zile, în timp ce greva continua să se extindă, Consiliul General a decis în unanimitate să o anuleze și s-a predat patronilor. Acest lucru a condamnat clasa muncitoare britanică la o înfrângere istorică.

„Cauza revoluției proletare în Occident”, scria Serge, „părea pierdută pentru mulți ani de acum înainte. Iar acum, o lumină imensă răsărea în Est; masele chineze… înaintau de la victorie la victorie.” (Din From Lenin to Stalin, pagina 44)

Clasa muncitoare chineză acționa independent de mișcarea naționalistă, Kuomintangul, condusă de reacționarul Chiang Kai-shek. Partidul Comunist Chinez devenea o forță de masă. Shanghaiul și Hankowul se aflau în mâinile muncitorilor. O luptă pentru putere era inevitabilă.

Din nou, oportunismul stalinist a stat în calea victoriei. Stalin și conducerea Cominternului aveau iluzii periculoase în privința lui Chiang Kai-shek și au declarat că Kuomintangul era „un bloc revoluționar al muncitorilor, țăranilor, intelectualilor și democrației urbane [adică clasa capitalistă] pe baza unei comunități de interese de clasă… în lupta împotriva imperialistilor și a întregii ordini militariste-feudale”. (Rezoluția ECCI, martie 1926)

În practică, aceasta însemna că Partidul Comunist trebuia să se supună autorității lui Chiang. Ce altceva era aceasta decât vechea idee menșevică a luptei comune a clasei muncitoare și a „capitaliștilor democrați” pentru democrație pe baze capitaliste?

Opoziția de Stânga a combătut această politică până la capăt. Ei au explicat că Chiang apăra capitaliștii și moșierii; că era nevoie de un guvern sovietic (al muncitorilor) pentru a da pământ țăranilor și a instaura democrația.

„Știm că Chiang Kai-shek pregătește trădarea pe față a sindicatelor și a aliaților săi comuniști”, scria Serge, „Nu ni se permite să vorbim. Iar Stalin ia cuvântul la Moscova în fața a mii de muncitori și îi asigură solemn că nu avem nimic de temut din partea lui Chiang Kai-shek.” (Din From Lenin to Stalin, pagina 45)

Chiang a profitat de ocazia pe care i-a oferit-o Stalin pentru a pregăti un masacru sălbatic al comuniștilor și al muncitorilor în aprilie 1927. Cominternul (după ce a cochetat cu un rival „de stânga” al lui Chiang și a suferit noi înfrângeri) a adoptat o linie opusă, de extremă stânga, și a încercat să organizeze o insurecție în Canton. Aceasta a fost înăbușită sângeros.

Aceste evenimente au marcat sfârșitul Partidului Comunist Chinez ca organizație revoluționară a muncitorilor.

Revoluția chineză a declanșat șocuri enorme la nivel internațional.

„Un val de entuziasm a cuprins partidul (sovietic)”, scria Troțki. „Opoziția și-a ridicat capul… Mulți tovarăși mai tineri credeau că falimentul evident al politicii lui Stalin nu putea decât să apropie triumful opoziției…

Am fost nevoit să torn multe găleți de apă rece peste capetele înfierbântate ale tinerilor mei prieteni… Faptul că previziunea noastră se dovedise corectă ar fi putut atrage către noi o mie, cinci mii sau chiar zece mii de noi susținători.

Dar pentru milioane de oameni, ceea ce conta nu era previziunea noastră, ci faptul că proletariatul chinez fusese zdrobit. După înfrângerea revoluției germane din 1923, după eșecul grevei generale din Anglia din 1926, noul dezastru din China nu făcea decât să intensifice dezamăgirea maselor față de revoluția internațională.

Și tocmai această dezamăgire a constituit principala sursă psihologică a politicii staliniste de reformism național (adică „socialismul într-o singură țară”).” (My Life, paginile 552-553)

Astfel, înfrângerile pe plan internațional, provocate de oportunismul miop al birocrației, au întărit în același timp birocrația și au creat condițiile pentru izolarea și înfrângerea opoziției marxiste. Troțki explică:

„Muncitorii din avangardă simpatizau fără îndoială cu Opoziția, dar această simpatie rămânea pasivă. Masele nu aveau încredere că situația ar putea fi schimbată în mod semnificativ printr-o nouă luptă. Între timp, birocrația afirma: «În numele unei revoluții internaționale, Opoziția propune să ne târâie într-un război revoluționar. Ajunge cu agitațiile! Ne-am câștigat dreptul la odihnă. Vom construi societatea socialistă acasă. Aveți încredere în noi, conducătorii voștri!” Această predică a odihnei… a găsit, fără îndoială, ecou în rândul muncitorilor obosiți și, cu atât mai mult, în rândul maselor țărănești.” (Revoluția trădată, pagina 92)

16. Înfrângerea Opoziției Unite de Stânga

Într-un document important intitulat „The Platform of the Joint Opposition ” (1927), Troțki a făcut un bilanț al celor zece ani de guvernare comunistă și a reafirmat politicile marxismului, în contrast cu oportunismul orb al birocrației.

Platforma solicita renașterea sovietelor, restabilirea democrației muncitorești și un program îndrăzneț de industrializare. Sub presiunea Opoziției, birocrația înaintase propuneri pentru un plan cincinal limitat. Dar acesta se baza pe interesele chiaburilor și neglija necesitatea dezvoltării industriale. Platforma explica alternativa:

„Trebuie să punem în practică o redistribuire a sarcinii fiscale între clase – impunând o povară mai grea asupra chiaburilor și a nepmenilor, ușurând povara muncitorilor și a celor săraci…

„trebuie să urmăm cu fermitate calea industrializării, electrificării și raționalizării, bazându-ne pe creșterea potențialului tehnic al economiei și pe îmbunătățirea condițiilor materiale ale maselor.” (paginile 45-46)

Opoziția a criticat politica externă dezastruoasă a lui Stalin, care urmărea obținerea unui sprijin „imediat” din partea liderilor reformiști de stânga și naționaliști, în loc să construiască Cominternul ca o forță revoluționară de masă. Pericolul unui atac imperialist, explica Opoziția, nu putea fi învins decât printr-o luptă fără compromisuri pentru mobilizarea sprijinului maselor clasei muncitoare la nivel internațional.

Birocrații nu aveau niciun răspuns la aceste idei. „Răspunsul” lor a fost să declanșeze o campanie de intimidare violentă împotriva Opoziției.

În cadrul Comitetului Central, acum plin de lachei aleși personal de Stalin, Troțki, Zinoviev și alții erau înjurați și huiduiti când încercau să ia cuvântul. Situația nu era mai bună nici în restul partidului. Victor Serge descrie scena care se repeta de la o ședință la alta:

„Am avut ocazia să iau cuvântul, sau mai degrabă să încerc să iau cuvântul, în fața unor adunări cuprinse de un fel de frenezia. Ni se acorda cuvântul timp de cinci minute, după discursuri de trei ore. Și împotriva fiecăruia dintre noi erau așezați cinci, șase, uneori zece «activiști» dornici să câștige favoarea secretarilor. Mulțimea privea pasiv, cu o anumită neliniște; adesea era de partea noastră, dar îi era frică.” (Din From Lenin to Stalin, pagina 49)

La a zecea aniversare a Revoluției din Octombrie, în fața acestei nemiloase vânători de vrăjitoare, Opoziția și-a dus eroic sloganurile la demonstrațiile de masă din Moscova și Leningrad: „Să ne îndreptăm focul spre dreapta – împotriva chiaburilor, a nepmanilor și a birocraților”; „Să ducem mai departe voința lui Lenin”; „Împotriva oportunismului, împotriva scindării și pentru unitatea partidului lui Lenin”!

Birocrația a reacționat cu o furie cuprinsă de panică. Văzuseră, la o demonstrație din Leningrad din luna precedentă, cum mii de muncitori se adunaseră să-i asculte pe Troțki și Zinoviev când, din greșeală, poliția îi escortase pe o tribună. Acum, demonstrațiile Opoziției erau dispersate cu violență. S-a tras un foc de armă asupra mașinii lui Troțki.

La cel de-al cincisprezecelea congres, din decembrie 1927, niciun membru al Opoziției nu a fost lăsat să participe în calitate de delegat. 940 de susținători de frunte ai lui Troțki au fost expulzați. Cu toate acestea, Opoziția a continuat să lupte pentru ideile sale. Ziarul londonez „The Times”, sub titlul „Troțki împotriva lui Stalin”, a relatat:

„Opiniile opoziției, în ciuda tuturor interdicțiilor și a eforturilor OGPU (poliția secretă) … continuă să fie răspândite pe scară largă prin intermediul unor broșuri ilegale, care, potrivit ziarului Pravda, sunt tipărite în tiraje de zeci de mii de exemplare fiecare…” (2 decembrie 1927)

De la acest moment, opoziția marxistă față de dominația birocrației a fost împinsă underground.

Curajul lui Zinoviev și al lui Kamenev i-a părăsit și, împreună cu 2.500 de susținători, s-au predat lui Stalin. Au urmat și alte expulzări ale troțkiștilor. Troțki însuși a fost expulzat, exilat în Siberia și apoi, deoarece a rămas un reper pentru opoziție, deportat din Uniunea Sovietică la începutul anului 1929.

În ciuda acestor lovituri teribile, Troțki și mii dintre susținătorii săi au rămas dedicați ideilor bolșevismului și programului Revoluției din Octombrie. În propaganda lor, s-au identificat drept bolșevici-leniniști, pentru a se distinge de birocrații parveniți care se instalaseră la conducerea mișcării comuniste.

Din exil, Troțki și-a continuat activitatea teoretică – demascarea oportunismului, a pretențiilor și a trădării birocrației staliniste, precum și clarificarea alternativei marxiste în condiții care se schimbau rapid –, care a constituit probabil cea mai mare contribuție a sa la marxism. Aceste idei aveau să servească drept ghid pentru o nouă generație revoluționară.

17. Bonapartism proletar

Începând cu sfârșitul anilor 1920, politicile birocrației sovietice au trecut printr-o serie de zigzaguri derutante, creând o confuzie enormă în mișcarea muncitorească la nivel internațional.

Susținătorii regimului au salutat fiecare nouă schimbare contradictorie ca pe o măsură „corectă” și „necesară” pentru apărarea „socialismului” în URSS. Unii oponenți, disperați de hidoasa parodie a „leninismului” prezentată de regim, susțineau că câștigurile revoluției fuseseră distruse și că Rusia nu mai putea fi considerată, în niciun sens, un stat al muncitorilor.

Troțki, care s-a confruntat cu aceste întrebări la începutul anilor 1930, a ajuns la concluzia că statul muncitoresc sovietic degenerase, în realitate, într-un regim de un alt fel:

„Pe măsură ce birocrația devine tot mai independentă, pe măsură ce tot mai multă putere se concentrează în mâinile unei singure persoane, cu atât mai mult centrismul birocratic se transformă în bonapartism [denumit după dictatorul militar francez, Napoleon Bonaparte]”. (Scrieri 1934-1935, pagina 180)

Bonapartismul, explica Troțki,

„a fost și rămâne guvernul burgheziei în perioadele de criză… Bonapartismul implică întotdeauna o oscilare politică între clase; însă sub bonapartism, în toate transformările sale istorice, se păstrează aceeași bază socială: proprietatea burgheză [capitalistă]…

„Este absolut corect că autonomia birocrației sovietice s-a construit pe terenul oscilării între forțele de clasă, atât interne, cât și internaționale. În măsura în care oscilarea birocratică a fost încununată de… regimul lui Stalin, se poate vorbi de bonapartism sovietic.” (Natura de clasă a statului sovietic, în Scrieri 1933-34, paginile 107-108)

Caracterul „proletar” al acestui regim bonapartist decurge din faptul că acesta nu se bazează pe „proprietatea burgheză”, ci pe economia planificată și de stat creată de Revoluția din Octombrie, reflectând interesul istoric al clasei muncitoare.

Istoria regimului, începând cu anii 1920, a constituit o ilustrare elocventă a „oscilării între forțele de clasă, atât interne, cât și internaționale”.

Până în 1927, exact așa cum avertizase Opoziția, chiaburii țineau un pistol la tâmpla regimului. Pentru a forța creșterea prețurilor, aceștia au reținut cerealele de pe piață și au acumulat aur și arme în vederea unei confruntări decisive.

Orașele erau amenințate de foamete. Amenințarea restaurării capitaliste a devenit brusc reală.

Birocrația a reacționat în panică, încercând să înăbușe pericolul prin decrete administrative și, acolo unde acestea au eșuat, prin forță. Au impus rechiziționări obligatorii de cereale. Chiaburii au opus rezistență; birocrația a răspuns cu un atac total.

Opoziția de Stânga explicase de mult timp necesitatea colectivizării pământului, dar subliniase că aceasta trebuia să fie voluntară, pentru a păstra sprijinul țăranilor și a reduce la minimum orice turbulențe. Declarația de război a lui Stalin împotriva țărănimii nu avea nimic în comun cu marxismul; a fost o reacție reflexă oarbă, cu rezultate dezastruoase.

Chiar și în 1929, Stalin susținea că „agricultura individuală putea continua să joace un rol predominant în aprovizionarea țării cu alimente…” (Citat de I. Deutscher, Stalin, pagina 320). Acum, brusc, pământul țăranilor a fost colectivizat prin decret. Până în 1930, 55 la sută din pământurile țărănești fuseseră transformate în ferme de stat, iar până în 1934 procentul ajunsese la 88 la sută.

Rusia rurală a fost zguduită de războiul civil. A izbucnit foametea, deoarece țăranii și-au sacrificat animalele mai degrabă decât să le predea regimului. Se estimează că zece milioane de oameni au pierit ca urmare directă a acestor excese birocratice. Comunități țărănești întregi și chiar grupuri etnice întregi (ex. Tătari) au fost ucise sau deportate. În orașe, s-a reintrodus raționalizarea pâinii.

Aceste evenimente au distrus NEP, au pus capăt alianței lui Stalin cu Bukharin și cu aripa dreaptă a partidului și au constituit baza reală a plonjonului său în ultra-stângismul violent între 1927 și 1934.

Industrializarea fusese de mult timp susținută de Opoziție și respinsă cu dispreț sub presiunea aripii de dreapta. Acum, Stalin nu mai vedea nicio alternativă la industrializare (ca măsură din panică, sub o constrângere nemiloasă venită de sus). În 1928, la îndemnul Opoziției, birocrația adoptase fără prea mult entuziasm un plan cincinal de dezvoltare economică. Acum, brusc, s-a dat ordinul de a finaliza planul în patru ani!

Au fost lansate proiecte de amploare – baraje, centrale electrice, oțelării, mine – care au transformat Uniunea Sovietică în decursul unui deceniu. În timp ce lumea capitalistă era cufundată în Marea Criză Economică a anilor 1930, producția industrială sovietică a înregistrat un salt de 250%. În mod uimitor, Rusia, o țară înapoiată, producea în 1935 mai multe tractoare decât orice altă țară din lume.

Sub capitalism, o astfel de dezvoltare concertată ar fi fost imposibilă. Rusia, sub capitalism, ar fi continuat să zacă într-o sărăcie fără speranță, la fel ca majoritatea țărilor din lumea a treia până în ziua de azi.

„Socialismul”, spunea Troțki, „și-a demonstrat dreptul la victorie, nu pe paginile cărții «Das Kapital»… ci prin limbajul oțelului, al cimentului și al electricității.” (Revoluția trădată, pagina 8)

Progresul Uniunii Sovietice din anii 1930 a impresionat muncitorii din întreaga lume. Însă, sub regimul birocratic, acesta s-a realizat cu un preț teribil.

Din birourile birocraților se dădeau ordine, adesea complet nerealiste. Neîndeplinirea acestora era tratată ca sabotaj. Munca forțată era folosită pe scară largă. Până la 15 milioane de cetățeni sovietici – țărani care s-au opus colectivizării și, mai târziu, oponenți de tot felul – au fost înghesuiți în lagăre de muncă forțată. Un număr nenumărat de oameni au pierit.

Clasa muncitoare a crescut de la 11 milioane în 1928 la 23 de milioane în 1932. În 1931 au fost introduse permise, numite „Cărți de muncă”, pentru a-i ține pe muncitori legați de locurile lor de muncă. În timp ce birocrația cultiva o aristocrație a muncii, valoarea salariilor muncitorilor a scăzut cu două treimi între 1928 și 1935.

Consumul de lapte pe cap de locuitor a scăzut de la 189 de kilograme pe an în 1927-1928 la 105 kilograme în 1932; consumul de carne de la 27,5 kilograme la 13,5 kilograme – în timp ce birocrația se consolida în stilul său de viață privilegiat.

Dar, în ciuda sacrificiilor supraomenești ale muncitorilor, Uniunea Sovietică a continuat să rămână cu mult în urma țărilor capitaliste industrializate în aproape toate aspectele. Înapoierea sa culturală nu putea fi depășită prin dictatul birocratic. Noile industrii sofisticate, care necesitau un nivel tehnic ridicat, nu puteau fi construite la fel ca liniile de cale ferată.

Pentru a impune industrializarea pe aceste baze, împingând milioane de muncitori la limită și zdrobind orice opoziție, era necesară cea mai nemiloasă centralizare a puterii. Regimul birocratic a degenerat într-o dictatură polițienească în toată regula.

Fracțiunea lui Stalin, după ce a zdrobit atât stânga, cât și dreapta, a rămas arbitrul suprem în cadrul Partidului „Comunist” birocratizat. Stalin, odinioară omul de încredere al birocrației, a devenit acum stăpânul acesteia – birocratul de vârf, care împărțea privilegii și funcții acoliților săi.

Troțki rezumă:

„Stalin apără cuceririle Revoluției din Octombrie nu numai împotriva contrarevoluției feudale-burgheze, ci și împotriva revendicărilor muncitorilor, a nerăbdării și nemulțumirii acestora; el zdrobește aripa de stânga care exprimă tendințele istorice și progresiste firești ale maselor muncitoare defavorizate; el creează o nouă aristocrație, prin intermediul unei diferențieri extreme în ceea ce privește salariile, privilegiile, gradele etc.

Sprijinindu-se pe straturile superioare ale noii ierarhii sociale împotriva celor inferioare, Stalin a reușit să concentreze puterea în totalitate în propriile mâini. Cum altfel ar trebui numit acest regim, dacă nu bonapartism sovietic?” (Scrieri 1934-35, pagina 181)

18. De la „A treia perioadă”…

Politica externă decurge din politica internă, servind aceleași interese. Ruptura violentă a birocrației cu chiaburii și cu aripa de dreapta a partidului a fost însoțită de o întoarcere la fel de violentă către ultra-stânga pe scena internațională.

Îndepărtându-se de linia oportunistă care dusese la dezastru în Marea Britanie și China, Stalin a acționat pentru a salva credibilitatea „revoluționară” a regimului, impunând o direcție exact opusă la cel de-al șaselea congres al Cominternului din august 1928 (primul din ultimii patru ani).

Stalin a proclamat că, începând cu 1918, capitalismul trecuse prin două „perioade” – mai întâi, o perioadă revoluționară până în 1923; apoi, o „stabilizare treptată și parțială”. Acum începea o „a treia perioadă” de criză intensă, care urma să însemne „prăbușirea finală” a capitalismului și să pună lupta pentru putere la ordinea zilei.

Marxismul explică faptul că nu există așa ceva ca o „criză finală” a capitalismului. Clasa capitalistă își va rezolva întotdeauna problemele pe spatele clasei muncitoare, până când dominația sa va fi răsturnată.

Scopul lui Stalin însă, nu era acela de a dezvolta o poziție marxistă, ci de a împinge Cominternul spre stânga. Partidele comuniste trebuiau să zdrobească toate celelalte tendințe pentru a prelua conducerea mișcării; timpul dezbaterilor se terminase!

Ca rețetă pentru un război civil în mișcarea muncitorească, Stalin a avansat argumentul nebunesc conform căruia „din punct de vedere obiectiv, social-democrația este aripa moderată a fascismului… Ele nu sunt antipozi, ci gemeni.” (Citat în Deutscher, Stalin, pagina 401)

Cele mai dezastruoase consecințe ale „stalinismului din a treia perioadă” s-au resimțit în Germania, unde acesta a divizat clasa muncitoare, i-a permis lui Hitler să preia puterea și a făcut inevitabil al Doilea Război Mondial.

Din motive neprevăzute de Stalin, prăbușirea Bursei de Valori din New York din octombrie 1929 a dus la o criză economică capitalistă la nivel mondial. Germania în special a fost devastată. Criza de conducere și sectarismul care au paralizat mișcarea muncitorească au permis însă naziștilor lui Hitler să-și consolideze sprijinul în continuă creștere.

Clasa de mijloc ruinată, șomerii, muncitorii și tineretul au căutat în zadar o soluție la SPD și KPD. Liderii SPD erau legați strâns de capitalism; KPD era obsedat de atacarea SPD și de întreruperea adunărilor sale.

Clasa de mijloc și, în special straturile cele mai asuprite erau atrase în număr din ce în ce mai mare la mitingurile „național-socialiste”. Atacurile demagogice ale fasciștilor împotriva capitaliștilor și a evreilor; promisiunea lor mistică de a restabili „măreția” germană; și, mai presus de toate, imaginea pe care o dădeau de determinare hotărâtă păreau singura alternativă pentru aceste straturi sociale.

În rândul muncitorilor organizați, sprijinul pentru Hitler era aproape inexistent.

Troțki a explicat necesitatea crucială a unui front unit al organizațiilor muncitorești pentru a zdrobi amenințarea fascistă și, astfel, pentru a pregăti clasa muncitoare pentru cucerirea puterii. Dar conducerea stalinistă a Cominternului era oarbă și surdă la realitate.

Mișcarea muncitorească germană era cea mai puternică din lume. Atât social-democrații, cât și Partidul Comunist aveau aripi militare. Dar, la instrucțiunile Moscovei, liderii KPD au refuzat orice cooperare cu „social-fasciștii” – mergând atât de departe încât în 1931 să se alăture naziștilor în încercarea de a răsturna un guvern social-democrat în Prusia!

Mișcarea muncitorească germană, speranța muncitorilor de pretutindeni, a fost anihilată fără ca conducerea sa să încerce să opună o rezistență serioasă.

Stalinistii au fost incapabili să tragă concluziile necesare. În aprilie 1933, cu Hitler la putere, Prezidiul Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste a declarat că politica KPD fusese „absolut corectă”!

Acest eșec istoric al conducerii, precum și absența oricărei critici din partea Internaționalei Comuniste, l-au convins în cele din urmă pe Troțki că Cominternul, la fel ca și a Doua Internațională înaintea sa, era mort ca instrument al revoluției muncitorești.

Forțele marxismului autentic fuseseră decimate de loviturile sălbatice ale unui deceniu. Se deschidea perspectiva unui nou război mondial și a unor noi răsturnări revoluționare. Din punct de vedere obiectiv, era necesară o nouă internațională pentru a regrupa, a construi și a pregăti tendința marxistă pentru luptele decisive care urmau să vină.

19. …către „Frontul Popular”

Schimbarea raporturilor de forță dintre clasele sociale din Europa a împins rapid regimul sovietic către o nouă schimbare radicală de direcție.

Germania lui Hitler reprezenta pentru ei o amenințare mult mai imediată decât puterile imperialiste occidentale. Mai presus de toate, Stalin se temea de război și de efectul pe care acesta l-ar fi avut asupra maselor sovietice. Pentru a evita războiul, a calculat el, era esențial să-l mulțumească pe Hitler.

Pe tot parcursul anului 1933, în timp ce Hitler lichida KPD, SPD și sindicatele și începea genocidul evreilor, Stalin nu a rostit niciun cuvânt de critică. Pe tot parcursul anilor 1930, birocrația sovietică a sperat să ajungă la un acord cu Hitler.

Dar Hitler se baza pe „amenințarea comunistă” ca pretext pentru reînarmare, sfidându-și rivalii imperialiști „aliați”. Nu putea fi văzut fraternizând cu Stalin în această etapă. (Abia în august 1939, când Hitler se pregătea să atace spre vest, a fost semnat notoriul pact de non-agresiune Stalin-Hitler.)

Înconjurat de regimuri fasciste și de dreapta, ultra-stângismul „revoluționar” al lui Stalin s-a evaporat. Troțki și Opoziția de Stânga Internațională au explicat (așa cum explicase Cominternul cu o duzină de ani mai devreme) că singura siguranță reală pentru URSS consta în internaționalismul revoluționar – în sprijinirea luptei muncitorilor pentru putere în statele capitaliste, în ducerea războiului pe teritoriul inamicului și în paralizarea reacțiunii.

Dar birocrația rusă era incapabilă să urmeze această cale; propria lor dictatură ar fi fost prima victimă dacă muncitorii ruși ar fi fost contaminați de aceste idei! În schimb, uitând discret că capitalismul se afla în „a treia perioadă”, au căutat sprijin împotriva lui Hitler tocmai la – puterile imperialiste occidentale!

Imperialiștii nu erau deloc reticenți să-l folosească pe Stalin în propriile lor scopuri. În septembrie 1934, au acceptat cererea Uniunii Sovietice de aderare la Liga Națiunilor (descrisă de Lenin drept un „cuib de tâlhari”); în mai 1935, imperialismul francez a semnat un pact de „asistență reciprocă” cu Stalin!

Această schimbare de direcție a birocrației sovietice a marcat o nouă etapă calitativă în degenerarea sa. Pentru prima dată, aceasta a încheiat, în mod deschis și deliberat, alianțe politice cu însăși clasa capitalistă. Eșecurile sale oportuniste, începând din acest moment, s-au transformat într-o trădare deliberată a revoluției muncitorești la nivel internațional, ca condiție pentru „prietenia” cu capitaliștii.

Semnele erau deja vizibile la congresul Cominternului din 1928, unde ideea „socialismului într-o singură țară” a fost acceptată fără niciun protest. Troțki a avertizat că aceasta va fi „începutul dezintegrării Cominternului pe linia social-patriotismului”. (The Third International After Lenin, pagina 55) După 1934, această previziune s-a transformat rapid în realitate.

Implicarea birocrației sovietice alături de puterile capitaliste „progresiste” a fost urmată, inevitabil, de orientarea partidelor comuniste la nivel internațional către căutarea de alianțe cu partidele capitaliste „progresiste” și reformiste din propriile țări.

Sloganul a devenit acum „frontul popular”. Cererile clasei muncitoare au fost eliminate din programele propuse de partidele comuniste, acest lucru ar fi „alienat” burghezia „progresistă”!

„Sprijinul larg” din rândul clasei de mijloc, proclamau cu înțelepciune staliniștii, nu putea fi câștigat decât printr-un program limitat la revendicări democrat-burgheze. Astăzi, clasa de mijloc nu mai reprezintă o forță de masă în țările industrializate; cu toate acestea, același program și aceleași argumente sunt încă folosite de partidele „comuniste”. Acest lucru confirmă faptul că adevăratul scop, atunci ca și acum, nu era atât câștigarea sprijinului de masă, cât consolidarea unei poziții de negociere față de partidele capitaliste.

Eșecul total al acestei poziții a fost dezvăluit de evenimentele revoluționare care au izbucnit în Franța și Spania în anii 1935 și 1936. Mai întâi în Franța, apoi în Spania, guvernele „Frontului Popular” au ajuns la putere cu sprijinul comuniștilor. În ambele țări, după duritatea crizei economice și ale guvernării de dreapta, acest lucru a deschis porțile luptei de masă.

În Spania, în iulie 1936 a fost lansată o lovitură de stat militară împotriva guvernului „Frontului Popular”. Reformiștii, stalinistii și republicanii burghezi au ezitat; muncitorii și țăranii au luat armele. În câteva zile, cea mai mare parte a țării se afla sub controlul lor. Spania a fost aruncată într-o criză revoluționară pe scară largă, la un nivel mult mai ridicat decât cel al Rusiei din 1917.

„Dominația roșie în Barcelona – Extremiștii au scăpat de sub control”, titra ziarul londonez „Times” pe 1 august. Două zile mai târziu, corespondentul său a rezumat cererile maselor:

„o săptămână de lucru de 36 de ore, indemnizație de șomaj, controlul asupra producției, confiscarea și distribuirea terenurilor, … menținerea în armă a milițiilor [muncitorești]…”

iar după încă câteva zile:

„«Comitetele muncitorilor» au preluat controlul asupra marilor companii feroviare. Se pare că este doar o chestiune de timp până când același lucru se va întâmpla și în cazul tramvaielor, băncilor și altor instituții cheie.” (The Times, 8 august 1936)

Stalin, la fel ca și clasa capitalistă, privea cu groază revoluția care se desfășura. Toate speranțele sale privind relații stabile cu imperialistii anglo-francezi erau puse în pericol. Mai grav încă, exemplul muncitorilor spanioli amenința să-i molipsească pe muncitorii ruși cu aceeași voință de a lupta pentru controlul societății. Revoluția spaniolă trebuia înăbușită cu orice preț.

Urmând servil directivele de la Moscova, Partidul Comunist din Spania a dus o luptă fără compromisuri împotriva mișcării revoluționare a muncitorilor.

În numele „bolșevismului”, ei au susținut teoria menșevică a „celor două etape”, limitându-și programul la „democrația burgheză”, în speranța zadarnică de a-i asigura pe capitaliști că „comunismul” nu reprezenta o amenințare pentru ei. Echipe de execuție ale OGPU au fost trimise în Spania pentru a ajuta la îndeplinirea sarcinii macabre de a dezarma milițiile muncitorești și de a le extermina avangarda.

Subordonându-se jocurilor politice ale lui Stalin cu puterile imperialiste, „comuniștii” au închis ochii la prima lecție a Revoluției Ruse: capitalismul nu poate garanta democrația și stabilitatea clasei muncitoare în epoca decisivă a imperialismului. Sarcinile „democrației burgheze” în țările semi-dezvoltate, precum Spania, nu puteau fi îndeplinite decât sub conducerea clasei muncitoare însăși.

În mod tragic, simpatizanții lui Troțki din Spania au ratat ocazia de aur de a câștiga tineretul socialist de partea programului lor, de a stabili o bază de masă pentru marxism și de a conduce mișcarea spre victorie.

Fără o conducere marxistă, clasa muncitoare nu a putut rezista atacului inamicului de clasă, combinat cu cel al propriilor săi lideri reformiști și „comuniști”. Stalinismul a reușit să divizeze mișcarea, să izoleze stânga și să-i asasineze pe cei mai buni luptători ai acesteia. Acest lucru a făcut ca victoria fascismului să fie inevitabilă.

Ultima speranță a victoriei clasei muncitoare se stinsese în Europa, cel puțin până la încheierea războiului imperialist, care devenise acum inevitabil.

20. Fluvii de sânge

În interiorul Uniunii Sovietice, contradicțiile din ce în ce mai acute dintre birocrație și clasa muncitoare au dus la lichidarea rămășițelor cadrelor bolșevice.

La nivel internațional, partidele „comuniste” prezentau Uniunea Sovietică drept patria fericită a socialismului. Succesorul lui Stalin, Hrușciov, la cel de-al XX-lea congres al partidului din 1956, a ridicat puțin vălul asupra a ceea ce se întâmpla cu adevărat:

„Stalin nu a acționat prin persuasiune, explicații și cooperare răbdătoare cu oamenii, ci prin impunerea propriilor concepte și prin cererea unei supuneri absolute față de opinia sa… A renunțat la metoda luptei ideologice în favoarea violenței administrative, a represiunilor în masă și a terorii.” (Citat din The Moscow Trials, paginile 17, 18)

Tirania birocratică capătă o logică proprie. Pe măsură ce represiunea se intensifică, teama conducătorilor de răzbunare crește. Oponenții, alungați de la putere, sunt priviți cu neîncredere. Chiar dacă își retrag afirmațiile, nu vor deveni din nou o amenințare? Nu ar putea ei să aprindă scânteia unei insurecții venite de jos?

Întregi straturi ale partidului au fost supuse unei suspiciuni intense din partea lui Stalin și a birocrației, mai ales „vechii bolșevici” rămași în viață, care își aminteau de partidul lui Lenin și care tăceau despre crimele birocrației doar din frică.

Bukharin, încă din 1928, s-a dat înapoi în fața monstrului la crearea căruia ajutase. Într-o discuție secretă cu Kamenev, el a exclamat îngrozit: „Ce putem face? Ce putem face în fața unui adversar de acest fel, un Genghis Khan decăzut…?” (Citat de Serge, From Lenin to Stalin, pagina 91)

În timp ce vechii bolșevici își țineau capul plecat, o generație mai tânără ieșea în prim-plan, dornică să restabilească idealurile Revoluției din Octombrie. Contradicțiile se accentueau între regim și clasa muncitoare în creștere. Întregul partid clocotea de nemulțumire. Expulzările de la începutul anilor 1930 s-au ridicat la sute de mii.

Cu toate acestea, vechii lideri bolșevici, în ciuda capitulărilor lor, se bucurau de un respect mult mai mare decât Stalin și clica birocratică aflată la putere, mulți dintre aceștia fiind foști menșevici cu reputație îndoielnică și foști dușmani ai Revoluției din Octombrie, care trecuseră de partea învingătorilor după război.

Aceste contradicții au atins punctul culminant odată cu Revoluția Spaniolă din 1936, care a provocat unde de șoc în mișcarea muncitorească la nivel internațional, inspirând din nou masele ruse prin exemplul democrației muncitorești în acțiune.

Birocrația a acționat pentru a înăbuși pericolul din fașă. Cu o ironie macabră, în timp ce își proclamau angajamentul față de democrația burgheză la nivel internațional, au declanșat un regim de coșmar în însăși Uniunea Sovietică.

Acolo au avut loc „procesele de la Moscova”: înscenări incredibile în care bolșevicii vechi și înfrânți au fost acuzați de crimă, sabotaj, terorism, orice crimă fantastică menită să-i discrediteze și să-i terorizeze pe ceilalți.

Dar principala acuzație adusă împotriva lor era „troțkismul”. Unul după altul, au fost acuzați de „conspirație cu Troțki”, denigrat acum ca „agent al capitalismului” și „spion german” încă din 1921!

În acest fel, regimul a trădat adevăratul motiv al „epurărilor”: teama lor obsesivă de marxism, de democrația muncitorească și de răzbunarea muncitorilor, precum și ura lor față de cel mai important reprezentant al marxismului în mișcarea muncitorească internațională – Leon Troțki.

Așa cum a recunoscut corespondentul ziarului „The Times” în Rusia:

„Esența problemei este că Stalin nu a câștigat niciodată pe deplin lupta dintre propria sa politică și politica internaționalistă a lui Troțki. Nici victoria finală nu-i va aparține vreodată… Comunismul rămâne o credință internațională… În ultima vreme, nemulțumirea comuniștilor fanatici [revoluționarilor] a crescut… Și mai mulți sunt îngrijorați de marile inegalități salariale… S-a hotărât să se reducă la tăcere vocea opoziției odată pentru totdeauna și să se distrugă rămășițele troțkismului din țară.” (21 august 1936)

În fața „judecătorilor” lui Stalin a defilat o procesiune tragică de epave umane care fuseseră odată lideri bolșevici, șantajați și intimidați până la a recunoaște orice li se cerea.

Au fost organizate trei „procese”: în august 1936 (Zinoviev, Kamenev, Smirnov și alții); ianuarie 1937 (Radek, Piatakov și alții); și februarie 1938 (Bukharin, Rikov, Rakovski și alții). Acuzatorul lor era fostul avocat menșevic, Vyshinsky, care, în timpul războiului civil, colaborase cu „albii”. Acum putea să-și verse ura lui și a birocrației împotriva foștilor lideri ai revoluției:

„Câini de poliție fasciști nebuni!” „Gunoaie putrede și josnice ale umanității! Gunoiul lumii interlope! „Împușcați reptilele!”

Nu s-au prezentat dovezi împotriva acuzaților, cu excepția „mărturisirilor” lor dictate de OGPU. Cu toate acestea, cu una sau două excepții de formă, toți au fost condamnați la execuție prin împușcare.

Fiecare dintre aceste crime, fiecare blestem al lui Vyshinsky, a fost relatat cu admirație și apărat de partidele „comuniste” la nivel internațional.

Troțki a explicat logica întregului spectacol grotesc:

„Pentru a justifica represiunile, era necesar să se formuleze acuzații fabricate. Pentru a da greutate acuzațiilor false, era necesar să le susțină cu represiuni și mai brutale. Astfel, logica luptei l-a împins pe Stalin pe calea unor amalgamuri judiciare gigantice.” (The Moscow Trials: An Anthology, pagina 129)

Procesele de la Moscova nu au fost decât o fațadă a ceea ce Troțki a numit „un război civil unilateral al birocrației împotriva Partidului Bolșevic”. Arestările s-au succedat în valuri. Nenumărați bolșevici vechi, care au refuzat să „mărturisească” în public, au fost asasinați în închisoare. Opoziționiștii de stânga din lagărele de muncă din Siberia au fost scoși în grupuri pentru a fi împușcați. În total, zeci de mii, floarea mișcării muncitorești ruse, au fost exterminați.

Membrii Opoziției de Stânga au rămas revoluționari până la capăt. Un exemplu al curajului lor neclintit l-au constituit evenimentele din lagărul de muncă de la Vorkuta, din Siberia, spre sfârșitul anului 1936, când troțkiștii au condus o ripostă masivă a deținuților împotriva tiraniei meschine a autorităților, folosind singura armă care le mai rămăsese la dispoziție, greva foamei. (Vezi Militant International Review, nr. 33, pagina 43)

După patru luni, toate cererile lor au fost acceptate. Dar curând au început execuțiile. Când un deținut politic bărbat era împușcat, soția sa și copiii cu vârsta peste doisprezece ani erau, de obicei, uciși și ei.

Dintre cei 1.966 de delegați la cel de-al 17-lea congres al Partidului Comunist din 1935, 1.108 fuseseră arestați până în 1938 pentru „crime anti-revoluționare”. Dintre cei 139 de membri ai Comitetului Central, 98 au fost executați prin împușcare.

Din cei 1.558.852 de membri ai Partidului Comunist din 1939, doar 1,3% erau membri încă de la Revoluția din Octombrie. Din Comitetul Central al lui Lenin din 1917, doar Stalin a supraviețuit ca lider, înconjurat de foști menșevici și lingăi. Ultimele vestigii ale Partidului Bolșevic fuseseră eradicate.

Unul dintre liderii din 1917, Raskolnikov, a supraviețuit în anii 1930 ca ambasador sovietic în Bulgaria. Chemat la Moscova în 1938 pentru „promovare” (adică pentru a fi împușcat), el a fugit în exil și i-a scris o scrisoare deschisă lui Stalin:

„Cu ajutorul unor falsuri josnice, ai înscenat procese false și ai inventat acuzații mai ridicole decât procesele vrăjitoarelor din Evul Mediu… Scriitori de duzină te glorifică ca pe o semi-divinitate născută din soare și lună, iar tu, asemenea unui despot oriental, te bucuri de tămâia lingușirii grosolane. Îi extermini fără milă pe scriitorii talentați care îți displac personal… mai devreme sau mai târziu, poporul sovietic te va judeca ca trădător al socialismului și al revoluției.” (Publicat pentru prima dată în URSS în revista Ogonyok în iunie 1987)

Numărul total al victimelor din perioada stalinistă din anii 1930 este estimat la 12-15 milioane. Supraviețuitorii, precum Raskolnikov, erau, în mod firesc, amărâți și plini de ură față de Stalin. Dar nu trebuie uitat că acest masacru nu a fost pur și simplu consecința setei de putere, a cruzimii sau (așa cum a explicat în mod eronat Hrușciov) a „cultului personalității”. A fost punctul culminant al contrarevoluției politice a birocrației împotriva curentului revoluționar al clasei muncitoare din statul muncitoresc rus.

Regimul instaurat sub Stalin nu avea nimic în comun cu regimul lui Lenin și Troțki, deși aparențele superficiale („Partidul Comunist”, „Politburo”, denumirea de „soviete” etc.) au fost păstrate pentru a da impresia contrară. Râuri de sânge separă marxismul de regimul birocrației ruse.

O mărturie a semnificației istorice a stalinismului se regăsește în poezia triumfătoare care a apărut într-o revistă a Albilor [monarhiști] după primul proces de la Moscova:

„Îți mulțumim, Stalin!

Șaisprezece ticăloși,

Șaisprezece măcelari ai Patriei

S-au alăturat strămoșilor lor…

„Dar de ce doar șaisprezece?

Dă-ne patruzeci,

Dă-ne sute,

Mii;

Construiește un pod peste râul Moscova,

Un pod fără turnuri sau grinzi,

Un pod din hoituri sovietice –

Și adaugă-ți și tu cadavrul la restul!”

21. Concluzie

În contextul terorii tot mai răspândite a stalinismului în Uniunea Sovietică și a fascismului în Europa de Vest, forțele marxismului au fost decimate sau anihilate în anii 1930. Doar geniul și determinarea lui Troțki (asasinat de un agent al GPU în 1940), alături de un grup foarte restrâns de tovarăși, au rămas pentru a reeduca o generație viitoare în spiritul ideilor luptei muncitorești pentru socialism.

Până la sfârșitul vieții, Troțki a continuat să apere câștigurile Revoluției din Octombrie, în esență, economia de stat și planificată, în ciuda deformării birocratice monstruoase a regimului „sovietic”, și a respins ideea că Rusia ar fi devenit „capitalistă de stat”.

În același timp, el a explicat că nu exista nicio posibilitate de a „reforma” regimul pentru a restabili democrația muncitorească. Acesta trebuia învins și răsturnat de mișcarea de masă a clasei muncitoare, care trebuia să preia din nou puterea în propriile mâini, pentru a redeschide calea către transformarea socialistă.

Printre operele lui Troțki se remarcă „Revoluția trădată”, care oferă o explicație detaliată și științifică a proceselor schițate în aceast scurt text.

Astăzi, raportul de forțe din Uniunea Sovietică este radical diferit. Clasa muncitoare este cea mai puternică și cea mai educată din lume. Birocrația nu mai joacă niciun rol; ea a devenit un obstacol absolut în calea progresului economic și social. Încercările lui Gorbaciov de a raționaliza birocrația (la fel ca cele ale lui Brejnev și Hrușciov înaintea lui) nu pot schimba falimentul istoric al regimului său.

Dimpotrivă, ele reflectă o nouă etapă a crizei stalinismului sovietic, în care condițiile obiective se maturizează pentru o revoluție politică care să răstoarne birocrația și să restabilească rolul clasei muncitoare. (Acest lucru este explicat pe larg de Ted Grant în „Gorbaciov: Reformă sau revoluție?” [Nota redacției: Poziția lui Ted Grant cu privire la perspectivele Uniunii Sovietice este prezentată, alături de opinia majoritară, în secțiunea dedicată Prăbușirii stalinismului de pe website-ul …………])

Clasa muncitoare a oferit deja „repetiții generale” strălucite ale revoluției politice care se apropie, în Ungaria în 1956, în Polonia în 1980-1981 etc.

Și la nivel internațional, condițiile din anii 1980 sunt opuse celor de la sfârșitul anilor 1930. Mișcările revoluționare se trezesc în toate colțurile lumii. Programul marxist captivează din nou mințile muncitorilor și tinerilor, de la Liverpool până în Sri Lanka, de la Africa de Sud până în Spania.

Lecțiile triumfului și ale degenerării Revoluției Ruse trebuie reînvățate pentru a face față sarcinii cu care ne vom confrunta în perioada următoare: cucerirea puterii de către clasa muncitoare pe fiecare continent, instaurarea democrației muncitorești și transformarea socialistă a lumii.

Bibliografia celor mai importante cărți menționate

Acestea nu sunt liste de lectură (care se găsesc la sfârșitul fiecărei părți), ci sursele utilizate de autor (la care se referă numerele de pagină). Titlurile despre care se știe că sunt disponibile în ediții mai recente, uneori la edituri diferite, sunt marcate cu *, în timp ce unele care nu mai sunt tipărite ar trebui să poată fi găsite într-o bibliotecă publică bună.

Part Întâi

The Bolshevik Revolution 1917-23, EH Carr. Pelican Books 1966 *

The Bolsheviks in Power AF Ilyin-Zhenevsky. New Park

Ten Days that Shook the World, J Reed. Penguin 1977 *

From Lenin to Stalin, V Serge. Pioneer 1937 *

History of the Russian Revolution, L Trotsky. Sphere 1967 *

My Life, L Trotsky. Penguin 1975

Part a Doua
The Interregnum 1923-1924, EH Carr. Pelican *

The Communist International 1919-1943 – Documents, J Degras. London 1956

The Rise and Fall of the Communist International, E Grant. Militant 1985

The State and Revolution (Statul și Revoluția), VI Lenin. Peking 1976

Bureaucratism or Workers’ Power?, R Silverman and E Grant. Militant 1982

Terrorism and Communism, L Trotsky. New Park 1975

The New Course, L Trotsky. New Park 1956 *

The Revolution Betrayed (Revoluția Trădată), L Trotsky. New Park 1967 *

The Third International After Lenin, L Trotsky. New Park 1974

Lenin and Trotsky: What they Really Stood for, A Woods and E Grant. International Publishers Columbo 1972 *

Documents of the 1923 Opposition. New Park 1975

Partea a Treia
Socialism in One Country, EH Carr. Pelican 1970 *

Ideologia Germană in Selected Works Vol 1, K Marx and F Engels. Moscow 1969

The Permanent Revolution (Revoluția Permanentă) and Results and Prospects, L Trotsky. New Park 1962 *

Partea a Patra
Stalin, I Deutscher. Penguin 1966

The Platform of the Joint Opposition (1927), L Trotsky. New Park 1973

The Moscow Trials: An Anthology. New Park 1967