Pe măsură ce epoca austerității, generată de marea criză din 2007-2008, intră în al doilea deceniu, se conturează o nouă mișcare a femeilor care luptă împotriva asupririi. Însă au reapărut și idei eronate cu privire la modul în care se poate pune capăt asupririi. Ideile feminismului socialist sunt mai relevante ca niciodată.
Feminismul a revenit. Peste tot în lume, femeile au ieșit în stradă și au ridicat vocea împotriva asupririi de gen. Protestele de masă împotriva violenței asupra femeilor au izbucnit ca răspuns la violurile și crimele îngrozitoare comise împotriva femeilor din India și Argentina. Pe 14 noiembrie 2018, peste 1,5 milioane de studenți au răspuns apelului la grevă lansat de Sindicato de Estudiantes (SE) și Libres y Combativas, platforma feministă socialistă a SE și a Izquierda Revolucionaria (CWI), împotriva sexismului din școli și din sistemul juridic al statului spaniol. În Irlanda, Polonia și Argentina, femeile s-au organizat pentru a învinge restricțiile reacționare noi și pre-existente, asupra drepturilor lor reproductive, contestând strânsoarea Bisericii Catolice asupra problemelor sociale.
Mișcarea #MeToo s-a răspândit în întreaga lume, sensibilizând opinia publică cu privire la problema hărțuirilor sexuale, în timp ce alegerea lui Donald Trump în SUA și a lui Jair Bolsonaro în Brazilia a provocat mișcări masive împotriva sexismului celor doi președinți și în apărarea drepturilor câștigate cu greu de femei, în fața atacurilor anticipate. În Scoția, peste 8.000 de femei cu salarii mici, angajate la consiliul municipal din Glasgow, au organizat o grevă istorică pentru a cere egalitate salarială.
Deși acestea sunt în principal mișcări separate și nu toate țările au fost afectate în același mod, probabil că nu ar fi o exagerare să spunem că un al treilea val feminist este în plină desfășurare. Acesta vine în urma primului val din secolul al XIX-lea și a celui de-al doilea, care s-a întins în principal la sfârșitul anilor 1960 și în anii 1970. Fiecare dintre acestea a fost marcată de propriile caracteristici, modelate de condițiile economice și sociale predominante. Cu toate acestea, este posibil să se identifice și linii recurente de gândire și practică care le străbat pe toate și pe care feministele socialiste trebuie să le abordeze.
Mișcarea pentru drepturile femeilor din secolul al 19-lea a luat naștere în Statele Unite din lupta pentru abolirea sclaviei. Dacă persoanele de culoare aveau dreptul la egalitate, atunci același drept îl aveau și femeile. La nivel internațional, conducerea primului val al mișcării a revenit în mare majoritate femeilor din clasa de mijloc, care au pus accentul în principal pe dreptul lor la egalitate juridică și politică cu bărbații din propria lor clasă socială. Acestea includeau dreptul la vot, dar și accesul egal la sferele publice ale învățământului superior, ale ocupării profesionale și ale politicii, care erau considerate apanajul bărbaților, în contrast cu sfera domestică a femeilor.
În multe țări, însă, sfârșitul secolului al XIX-lea a fost marcat și de o încredere crescândă în rândul muncitorilor industriali, de lupte explozive ale unor categorii de muncitori supuși unei exploatări extreme, printre care se numărau și multe femei, precum și de apariția, ca urmare, a unor noi forme de organizare sindicală și de dezvoltarea organizațiilor socialiste și marxiste.
Accesul sporit la învățământul superior și la locuri de muncă în afara gospodăriei a determinat femeile implicate în cel de-al doilea val să pună sub semnul întrebării inegalitățile de gen în sens mai larg. Mișcarea de eliberare a femeilor, deși nu a avut niciodată un număr mare de adepți într-o formă organizată, a reușit să aducă în conștiința publică probleme legate de sexualitate, violența de gen și controlul femeilor asupra propriului corp.
Aceasta s-a dezvoltat pe fondul radicalizării sociale și al mișcărilor de masă: protestele internaționale împotriva războiului din Vietnam, puternica mișcare pentru drepturile civile din SUA, lupta pentru eliberarea națională în țările coloniale. În multe țări izbucneau, de asemenea, greve pe scară largă și lupte sindicale, care uneori dobândeau un potențial revoluționar.
În SUA, relația cu mișcarea muncitorească era destul de slabă. În Italia, pe de altă parte, aceasta a luat naștere direct din luptele de masă ale muncitorilor, cele două fiind strâns legate. În alte țări, precum Marea Britanie, mișcarea muncitorească a exercitat de asemenea o influență importantă în mișcării feministe.
Era o perioadă în care potențialul clasei muncitoare organizate ca agent viabil al schimbării sociale fundamentale era evident. Cu toate acestea, acele lupte și greve arată că chiar și în perioadele de luptă de masă, relația dintre clasa muncitoare, conducerea politică revoluționară și schimbarea sistemului trebuie consolidată în mod conștient. Acest lucru a fost evidențiat de evenimentele din Franța din 1968, când clasa muncitoare a fost împiedicată să răstoarne capitalismul din cauza lipsei de conducere din partea puternicului Partid Comunist.
Noul val
Valul actual de proteste s-a dezvoltat în contextul celei mai mari crize economice din perioada postbelică și al consecințelor devastatoare ale unui deceniu de austeritate în multe țări. Pe de o parte, gravitatea crizei a avut un efect radicalizant asupra conștiinței politice, ducând la o respingere tot mai mare a multor instituții și instrumente pe care capitalismul s-a bazat de-a lungul istoriei, precum mass-media, biserica și, cel mai dramatic, partidele politice tradiționale. Așa cum o demonstrează mișcările femeilor, această schimbare de conștiință dă naștere, de asemenea, unei contestări a ideologiei sexiste și divizive pe care capitalismul a folosit-o pentru a-și susține controlul economic și social.
În același timp însă, conștiința este încă modelată de moștenirea perioadei de dinaintea crizei, când organizațiile muncitorești au fost slăbite de atacurile neoliberale și de acceptarea ideologiei capitaliste dominante în urma prăbușirii Uniunii Sovietice staliniste. Deși au existat câteva lupte muncitorești importante, în special în Grecia, Portugalia și alte câteva țări europene imediat după criză, lupta colectivă s-a situat la un nivel istoric scăzut în multe dintre țările capitaliste mai dezvoltate. Incapacitatea sau refuzul liderilor de a riposta împotriva neoliberalismului, a austerității și a efectelor globalizării au dus adesea la respingerea tuturor partidelor politice și la un scepticism cu privire la capacitatea clasei muncitoare de a acționa ca o forță colectivă pentru schimbare.
Mișcarea mondială actuală a femeilor îmbină elemente ale unei noi conștiințe cu vestigii ale vechii mentalități. Faptul că femeile, alături de alte grupuri asuprite, își unesc forțele pentru a lupta împotriva opresiunii comune reprezintă o evoluție extrem de pozitivă, mai ales în comparație cu ultimele două decenii, când accentul se punea mai degrabă pe lupta individuală decât pe cea colectivă. Ideile „postfeministe” au atins apogeul în anii 1990 și la începutul secolului.
Unul dintre principalele mesaje transmise prin mass-media, cultura populară și politicieni a fost acela că, prin transformarea propriilor atitudini, renunțarea la rolul de victimă și adoptarea unei determinări suficiente, multe dintre obstacolele existente în calea egalității de gen ar putea fi depășite. În consecință, probleme precum hărțuirea sexuală au ajuns să fie considerate din ce în ce mai mult ca probleme individuale.
Astăzi, luptele colective în care este implicată o nouă generație de tinere atrag din nou atenția asupra violenței de gen, a sexismului și a inegalității. Deși mișcarea #MeToo a luat naștere inițial ca o „mișcare” desfășurată în principal pe rețelele sociale, dominată de femei cu venituri mari din industria divertismentului, aceasta a avut un ecou uriaș, scoțând la iveală hărțuirea și abuzurile sexuale pe scară largă comise de bărbați aflați în poziții de putere și control.
Odată cu confirmarea lui Brett Kavanaugh în funcția de judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, mișcarea a ieșit în stradă. Impactul său dincolo de sferele divertismentului și politicii a fost clar vizibil atunci când angajații McDonald’s au intrat în grevă în zece orașe americane în septembrie, pentru a protesta împotriva hărțuirii sexuale la locul de muncă, precum și în cadrul grevei globale a mii de angajați Google.
La fel ca valurile anterioare, noua mișcare este una contradictorie, cu idei și strategii concurente. Acestea ridică provocări teoretice și strategice pentru feministele socialiste. În timpul primului val feminist, dezbaterea principală pentru feministele marxiste și socialiste s-a axat pe modul de a se raporta la mișcarea „burgheză” a femeilor, așa cum a devenit cunoscută, mai ales atunci când revendicările privind dreptul la vot și egalitatea juridică cu bărbații au început să găsească ecou în rândul femeilor din clasa muncitoare.
Mulți socialiști, bărbați și femei, considerau că nu era posibil să se desfășoare campanii pe teme de interes specific pentru femei, legate de genul lor, fără ca acest lucru să ducă la divizarea muncitorilor și a muncitoarelor. Existau temeri că implicarea în mișcarea burgheză a femeilor și cererea acesteia de modificări legislative în cadrul sistemului existent ar duce la absorbirea acelor idei de către organizațiile muncitorești, subminând lupta pentru schimbări economice și sociale fundamentale în beneficiul întregii clase muncitoare. Aceste idei au fost respinse cu succes de femei precum Alexandra Kollontai în Rusia și Sylvia Pankhurst în Marea Britanie.
Feminismul „radicale”
Pericolele adaptării sunt prezente în orice mișcare în care apar diferite curente ideologice. Principalele curente de gândire care s-au confruntat în cadrul celui de-al doilea val au fost feminismul burghez sau liberal, feminismul radical și feminismul socialist. Ar fi mai corect să vorbim despre „feminisme” radicale, întrucât existau idei diferite cu privire la baza dominației masculine. Pentru unii, aceasta se regăsea în controlul bărbaților asupra sexualității femeilor. Pentru altele, aceasta își avea rădăcinile în violența masculină.
Cu toate acestea, spre deosebire de feministele liberale, pentru care inegalitatea femeilor este cauzată de discriminare și prejudecăți, feminismul radical a încercat să elaboreze o teorie a structurii sociale a asupririi femeilor. Aceasta a situat inegalitatea de gen într-un sistem patriarhal în care bărbații ca grup, domină femeile ca grup. Pentru majoritatea feministelor radicale, patriarhatul era considerat un sistem social separat de capitalism și de alte sisteme de inegalitate economică și socială.
Această teorie a „patriarhatului” a fost contestată de feministele marxiste și socialiste. Bazându-ne în special pe lucrarea lui Friedrich Engels, „Originea familiei, a proprietății private și a statului” *, am susținut că dominația masculină instituționalizată nu este universală, că au existat societăți în care au predominat relațiile sociale egalitare. Asuprirea femeilor își are rădăcinile în apariția societăților bazate pe diviziuni de clasă. Ea este atât de strâns legată de societatea de clase (inclusiv de forma dominantă de astăzi, capitalismul) încât nu poate fi analizată separat sau abolită fără a elimina însăși societatea de clase.
Nu este întotdeauna ușor să rămâi ferm din punct de vedere ideologic în fața unei noi mișcări radicalizate și entuziaste. Unele organizații socialiste, chiar și unele care se defineau drept „marxiste”, s-au lăsat purtate de valul al doilea, adaptându-se la mișcare și acceptându-i ideile și strategia fără spirit critic. Chiar și utilizarea terminologiei este foarte importantă, deoarece reflectă ideile care stau la bază.
O utilizare vagă a termenului „patriarhat”, de exemplu, preluat fără discernământ de la feministele radicale, ar fi dat credibilitate nu doar ideii existenței a două sisteme separate, ci și strategiei eronate care decurge din aceasta. Anume că există o luptă împotriva patriarhatului separată de lupta împotriva capitalismului.
A doua mișcare a femeilor a contribuit la obținerea unor câștiguri importante în multe țări, inclusiv dreptul la divorț, accesul la avort și contracepție, precum și legislația care interzice inegalitatea salarială și discriminarea. Separatismul mai extrem al feminismului radical nu a reușit însă să ofere o strategie viabilă pentru a pune capăt asupririi femeilor, iar influența sa a scăzut de atunci.
De fapt, o altă caracteristică pozitivă a mișcărilor actuale a fost tocmai deschiderea unei noi generații de femei față de implicarea bărbaților în lupta lor, precum și față de formarea de alianțe cu alte grupuri asuprite. Ideea că diferitele forme de opresiune se „intersectează” reprezintă, într-un anumit sens, un pas în față de curentele mai rudimentare ale ideilor feministe radicale, care aveau tendința de a considera femeile ca o categorie socială nediferențiată, ignorând sau minimizând diferențele bazate pe rasă, clasă socială etc. „Intersecționalitatea” însă, tinde să considere clasa socială doar ca o formă de opresiune printre multe altele, fără a înțelege modul în care toate formele de asuprire își au rădăcinile în structura societății de clase.
Efectele măsurilor de austeritate
Criza economică a dus la o oarecare subminare a concepției feministe liberale privind asigurarea egalității de gen prin îmbunătățiri treptate în cadrul sistemului capitalist. Chiar și înainte de criză, câștigurile economice și avansările în carieră mult lăudate se limitau în principal la clasele de mijloc, iar decalajul de inegalitate dintre femei s-a adâncit. Cu toate acestea, ideea că progresul continuu era posibil a câștigat o oarecare popularitate chiar și în rândul multor femei din clasa muncitoare. Criza și efectele sale au distrus multe dintre aceste așteptări, sufocând încă de la început speranțele și aspirațiile unei generații mai tinere de femei.
Deși nu a existat un plan general conștient de a da timpul înapoi și de a forța femeile să părăsească piața muncii și să se întoarcă la treburile casnice, tăierile de locuri de muncă din sectorul privat și în special măsurile de austeritate impuse de guverne asupra sectorului public au distrus multe locuri de muncă ale femeilor și au sporit precaritatea celor rămase.
În același timp, prin reducerea drastică a serviciilor publice, cum ar fi creșele și îngrijirea persoanelor vârstnice, familiile din clasa muncitoare, în special, sunt adesea lăsate fără altă opțiune decât să suporte singure această povară suplimentară. Cea mai mare parte a acestei sarcini, precum și consecințele dăunătoare pe care le poate avea asupra finanțelor, sănătății și relațiilor personale, revine femeilor.
Având în vedere că femeile sunt în continuare responsabile în mod predominant de îngrijirea copiilor în cadrul familiei, în special a celor de vârstă preșcolară, lipsa serviciilor de îngrijire a copiilor la prețuri accesibile este adesea motivul principal pentru care atât de multe femei din clasa muncitoare sunt încă limitate la locuri de muncă slab remunerate, dominate de femei și cu normă parțială, precum și un factor major care contribuie la diferențele de remunerare și de pensii între femei și bărbați.
Salariile mici înseamnă că femeile din clasa muncitoare și familiile lor nu își pot permite să plătească din propriile venituri servicii private de îngrijire a copiilor, în timp ce criza economică structurală face ca cheltuielile statului pentru îngrijirea publică a copiilor sau subvențiile financiare destinate acoperirii costurilor îngrijirii private să se confrunte cu o puternică opoziție sau să fie reduse.
Prin urmare, mișcările de masă ale femeilor implică nu doar respingerea anumitor instituții capitaliste și a ideologiei sexiste, ci și potențialul de maturizare a unei viziuni anticapitaliste și socialiste mai ample. Totuși, acest proces nu va fi unul automat. Incapacitatea capitalismului de a satisface interesele materiale ale femeilor din clasa muncitoare – locuri de muncă, salarii, beneficii, pensii etc. – poate fi observată clar în timpul unei crize. Legătura dintre societatea de clase și alte aspecte ale asupririi de gen, precum violența, hărțuirea sexuală și sexismul, este mai puțin evidentă.
În mișcările recente se observă adesea tendința de a considera că aceste probleme decurg din comportamentul sau misoginia unor bărbați individuali, sau dintr-o „cultură” vagă care încurajează violul sau sexismul, fără a vedea modul în care atitudinile, comportamentul și cultura sunt modelate de societatea capitalistă în care trăim și de ideologia moștenită din societățile de clasă anterioare. Prin urmare, accentul a fost pus pe sensibilizare, educarea bărbaților și schimbarea atitudinilor și comportamentelor, fără ca toate acestea să fie corelate cu o schimbare economică și structurală mai amplă. În mare măsură așa au susținut feministele liberale în mișcările din trecut.
Societatea bazată pe clase
Feminismul socialist consideră că toate aceste aspecte sunt importante. Comportamentul violent și sexist manifestat de bărbați ar trebui combătut oriunde ar apărea. Am criticat întotdeauna cu severitate pe cei care au încercat să ignore sau să minimalizeze astfel de comportamente în numele „unității” dintre femeile și bărbații din clasa muncitoare. Am inițiat campanii ample care au sensibilizat opinia publică cu privire la violența domestică (în Marea Britanie) și la sexismul din școli (în Suedia).
Ambele campanii au contribuit la schimbarea atitudinilor și a comportamentelor și, în cazul Campaniei împotriva violenței domestice, la obținerea unor modificări legislative. Însă, datorită naturii societății capitaliste, reforma legislativă, sensibilizarea opiniei publice, schimbarea comportamentului bărbaților sau schimbarea noastră înșine nu pot merge decât până la un anumit punct.
Violența împotriva femeilor, hărțuirea sexuală, restricțiile impuse sexualității și autonomiei corporale a femeilor, sexismul și stereotipurile de gen își au toate rădăcinile în relațiile inegale de putere și control. În cadrul procesului de formare a primelor societăți de clasă, bazate pe relații de proprietate privată, femeile au devenit proprietatea unor bărbați individuali în cadrul unității familiale (o instituție socială care organiza și controla atât producția, cât și reproducerea, în interesul clasei economice dominante).
Bărbații din cadrul familiei, tații sau soții, controlau corpurile femeilor în ceea ce privește sexualitatea și reproducerea acestora, adesea prin recurgerea la violență, fie ea sancționată sau încurajată de societate. Statutul inferior și rolul social al femeilor au fost consacrate în sistemul juridic, cu sprijinul bisericii și al altor instituții ale dominației de clasă. Violul era considerat o crimă împotriva bărbatului din familie a cărui proprietate fusese profanată.
Mii de ani mai târziu, ne confruntăm cu o situație contradictorie. Capitalismul a moștenit ideologia de gen a societăților anterioare, precum și instituția familiei, pe care a modelat-o apoi pentru a se potrivi propriilor interese economice. Pe măsură ce condițiile economice și sociale s-au schimbat însă, familia și atitudinile sociale au suferit o transformare radicală în țările capitaliste mai dezvoltate, în special în ultimele câteva decenii.
Normele rigide de gen și ideea de familie tradițională au fost subminate în multe țări de afluxul femeilor pe piața muncii, de creșterea numărului de familii monoparentale, de recunoașterea căsătoriei între persoane de același sex și de acceptarea tot mai largă a persoanelor trans. Victoria mișcării pentru legalizarea avortului în Irlanda și victoria aproape obținută în Argentina au demonstrat că este posibil să se învingă ideile reacționare promovate încă de Biserica Catolică cu privire la drepturile reproductive ale femeilor.
Cu toate acestea, atitudinile și comportamentele înapoiate pot continua să prospere mult timp după ce baza materială inițială a acestor idei a dispărut. Sistemul capitalist de exemplu, nu mai promovează direct violența împotriva femeilor în majoritatea țărilor capitaliste avansate. Dimpotrivă, au fost adoptate legi importante în această privință, iar violența împotriva femeilor este considerată în general o problemă socială care nu ar trebui tolerată.
Cu toate acestea, capitalismul se bazează pe relații economice și sociale inegale la locul de muncă, în familie și în societate în general. Segregarea femeilor în sectoarele economice cu salarii mici și transferul sarcinii serviciilor publice către familie îngreunează posibilitatea femeilor de a părăsi relațiile violente. Mai mult, aceste fenomene mențin inegalitatea și statutul inferior din care decurge violența de gen.
Normele privind rolurile de gen, comportamentul, ținuta vestimentară și stereotipurile sunt perpetuate și modelate de la naștere până la moarte, fiind consolidate de instituții capitaliste precum mass-media, sistemul educațional, sistemul judiciar etc., precum și de industriile cosmetice, de divertisment și de modă. Capitalismul este un sistem în care mărfurile sunt vândute pe piață în scopul obținerii de profit.
Această comercializare se extinde și asupra corpurilor femeilor, direct prin „industria” sexului, și indirect prin imagini și texte. Internetul și rețelele sociale nu au făcut decât să extindă instrumentele prin care pot fi difuzate normele sexiste de gen. Prin urmare, eliminarea violului, a hărțuirii sexuale, a violenței domestice, a sexismului și a discriminării de gen nu poate fi realizată fără o schimbare structurală fundamentală. E nevoie de eradicarea sistemului capitalist și a rețelei de relații economice și de putere inegale pe care se bazează acesta.
Rolul clasei muncitoare
Una dintre provocările cu care se confruntă feministele socialiste este aceea de a explica rolul central al clasei muncitoare în procesul de transformare a societății (datorită rolului său în procesul de producție capitalist și a potențialului său de conștiință colectivă) și de a orienta noua generație de luptătoare către mișcarea clasei muncitoare. Unul dintre punctele forte ale Campaniei împotriva violenței domestice, lansată la începutul anilor 1990 și care a devenit rapid o campanie cu o largă participare, a fost capacitatea sa de a se orienta către clasa muncitoare.
Pentru prima dată, documentul a recunoscut violența domestică ca o problemă legată de locul de muncă și de sindicate. Acesta a explicat modul în care violența suferită de femei în familie are un impact și asupra vieții lor profesionale, precum și rolul pe care sindicatele l-ar putea juca în asigurarea schimbărilor economice și sociale necesare pentru a le permite femeilor să părăsească relațiile violente și să ducă o viață independentă. Acest lucru a fost realizat în ciuda faptului că legătura dintre violența domestică și locul de muncă nu era imediat clară și în ciuda opoziției feministelor radicale care se opuneau oricărei legături cu sindicatele „dominate de bărbați”.
Într-o perioadă în care luptele la locul de muncă și cele sindicale sunt la un nivel scăzut, explicarea rolului central al clasei muncitoare nu este neapărat o chestiune simplă. Un aspect pozitiv al mișcării internaționale actuale a fost, totuși, adoptarea grevei ca armă de luptă (de exemplu, pe 8 martie, de Ziua Internațională a Femeii) și apelul la solidaritatea lucrătorilor bărbați. Greva de două zile a angajaților consiliului local din Glasgow a fost extrem de semnificativă.
Mii de muncitoare au încetat lucrul pentru a lupta pentru egalitatea salarială, în timp ce muncitorii bărbați din sectorul salubrității și alții au întreprins acțiuni secundare ilegale și au refuzat să spargă de pichetele de grevă, în solidaritate cu acestea. Grevele de la McDonald’s și Google împotriva hărțuirii sexuale și a inegalității salariale au fost, de asemenea, exemple elocvente ale potențialului de a crea unitate între femei și bărbați în jurul unui aspect al opresiunii de gen, în acest caz în sectoare ale clasei muncitoare predominant neorganizate.
Combaterea populismului de dreapta
Cealaltă provocare o reprezintă necesitatea de a crea și de a dezvolta instrumentele politice pe care le impune schimbarea sistemului. Pe de o parte, criza economică și politică a capitalismului a alimentat o respingere a instituțiilor și ideologiei capitaliste. Pe de altă parte, falimentul partidelor tradiționale ale clasei muncitoare și absența unor alternative politice anticapitaliste viabile au dus la canalizarea sentimentului anti-establishment către populismul de dreapta în cadrul alegerilor, în mai multe țări.
Trump, Bolsonaro, precum și Matteo Salvini și Liga din Italia, și-au exprimat în mod deschis opinii sau comportamente sexiste și au susținut idei social-reacționare. Chiar dacă aceste idei nu sunt neapărat susținute de majoritatea populației, sau chiar de o majoritate a celor care i-au votat, ele reprezintă un pericol real pentru drepturile sociale ale femeilor și ale altor grupuri asuprite. Trump în special, a reușit să-și creeze o bază socială în rândul unui strat de bărbați albi care se simt marginalizați și subminați de criza economică și de schimbările sociale și care sunt receptivi la prejudecăți și idei învechite despre femei și alte grupuri sociale.
În SUA, se pregătește terenul pentru o nouă subminare a drepturilor la avort și pentru atacuri asupra drepturilor persoanelor transgender. În Polonia, a fost lansată o ofensivă împotriva drepturilor la avort ale femeilor, deja foarte limitate. În Italia, guvernul discută o lege sub pretextul „egalității părintești”, care de fapt ar îngreuna divorțul pentru femeile cu copii și ar spori violența domestică.
Demonstrațiile de masă din ziua inaugurării lui Trump și manifestațiile femeilor care au ieșit în stradă în cadrul protestelor #NotHim împotriva lui Bolsonaro, înainte și după alegerea sa, oferă o indicație asupra amplorii rezistenței pe care viitoarele atacuri ar putea să o declanșeze.
În Italia, mișcarea „Non Una di Meno”, inspirată de mișcarea din Argentina, a devenit unul dintre cele mai organizate și influente grupuri de femei la nivel internațional, capabil să mobilizeze zeci de mii de femei și bărbați. Se pot obține victorii, așa cum am văzut în mai multe țări, dar aceste câștiguri vor fi întotdeauna vulnerabile la noi atacuri, așa cum a demonstrat ofensiva reînnoită din Polonia, cu excepția cazului în care se creează o alternativă politică care să abordeze cauzele profunde ale problemelor cu care se confruntă femeile.
Cu toate contradicțiile lor, noile mișcări feministe reprezintă primele semne ale unei lupte potențial mai ample a clasei muncitoare și anticapitaliste. O nouă generație de tinere luptătoare se radicalizează și se mobilizează și ar putea fi câștigate pentru lupta pentru schimbarea socialistă. Vor exista încercări de a orienta aceste mișcări către partidele politice capitaliste existente (către democrați în SUA, de exemplu) sau de a rămâne complet independente de toate partidele politice, indiferent de orientarea lor, așa cum este cazul mișcării Non Una di Meno.
Provocarea pentru feministele socialiste este aceea de a participa în mișcări, de a se implica în ideile și strategiile care apar, menținând în același timp claritatea politică. De a explica cum lupta pentru a pune capăt asupririi de gen în toate formele sale este posibilă doar în cadrul unei lupte mai ample a clasei muncitoare împotriva sistemului capitalist însuși.
* Deși unele dintre faptele pe care Engels și-a întemeiat ideile au fost infirmate de evoluțiile științifice și antropologice ulterioare, teoria generală privind interconectarea opresiunii de clasă cu cea de gen își păstrează întreaga valabilitate (a se consulta: „Engels și eliberarea femeilor”, Socialism Today nr. 181, septembrie 2014).