Bazele programatice ale CWI și lupta istorică pentru o Internațională Socialistă Revoluționară

Comitetul pentru o Internațională a Muncitorilor (CWI), fondat în 1974, apără rolul central al clasei muncitoare – cu sprijinul tuturor celor asupriți de capitalism – în lupta pentru revoluția socialistă. Ne însușim principiile primelor patru congrese ale Cominternului, documentele fondatoare ale Internaționalei a IV-a și cele ale CWI.

Luptăm pentru a construi o Internațională socialistă revoluționară, esențială pentru transformarea societății și construirea unui sistem social alternativ, socialismul. Numai o astfel de schimbare poate duce omenirea către un nivel superior de dezvoltare, capabil să satisfacă și să dezvolte nevoile materiale și culturale ale populației globale. De asemenea, este vital să punem capăt și să încercăm să reparăm daunele aduse mediului de către goana capitalismului după profit și de către rivalitatea inter-imperialistă pentru control.

Capitalismul a încetat să mai aducă progres sau să dezvolte forțele productive în general, așa cum a făcut-o în trecut, când a înlocuit feudalismul. Orice progrese se înregistrează sunt limitate sau distorsionate de sistemul profitului. Vedem acest lucru din nou în cazul dezvoltării inteligenței artificiale (AI) care, sub capitalism, va fi folosită pentru a spori profiturile și a consolida aparatul de stat. Sub capitalism, aceasta nu poate fi implementată la scară largă la nivel global, în ciuda aplicării sale în unele domenii importante. Doar pe baza înlocuirii capitalismului cu o economie planificată și deținută democratic va fi posibilă ridicarea nivelului de trai fără a afecta viețile oamenilor muncitori și mediul înconjurător.

Intrând pe scena istoriei îmbibată de sânge și mocirlă, capitalismul, prin proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, a dezvoltat industria și a spulberat particularismul local al feudalismului, dărâmând limitările sale arhaice. Acesta a dat naștere unui stat-națiune consolidat și, ulterior, unei piețe mondiale, ceea ce a condus la dezvoltarea imperialismului. După ce a jucat un rol istoric progresist în înlocuirea feudalismului, capitalismul a devenit apoi o piedică și o frână în calea dezvoltării ulterioare a societății și a forțelor productive. El nu poate dezvolta armonios societatea.

În secolul XXI, capitalismul global se află într-o agonie prelungită. Se pregătește să părăsească scena istoriei așa cum a intrat – plin de sânge și provocând suferință și nenorocire maselor lumii. Capitalismul nu numai că este incapabil să joace un rol progresist, dar trage societatea înapoi. Nu va părăsi scena istoriei de bunăvoie, ci va trebui să fie răsturnat de clasa muncitoare care conduce o revoluție socialistă.

Capitalismul se află într-o nouă perioadă de polarizare, conflict și criză globală, simbolizată de alegerea celui de-al doilea regim Trump, naționalist și protecționist, în Statele Unite. Antagonismele naționale pronunțate care au loc la nivel global marchează o ruptură definitivă a ordinii mondiale stabilită după cel de-al Doilea Război Mondial, care a dominat capitalismul timp de o perioadă istorică. Prăbușirea regimurilor staliniste din fosta Uniune Sovietică și din Europa de Est între 1989 și 1992, precum și restaurarea unui capitalism mafiot în aceste state, au deschis o nouă perioadă. Acest lucru a rupt echilibrul de putere care exista între două sisteme sociale diferite. În general, însă, imperialismul occidental a menținut un consens între aceste puteri, dominat de imperialismul american, în ciuda fricțiunilor și a unor diferențe.

Prăbușirea fostelor regimuri staliniste a dus inițial la un val de triumfalism capitalist. Se promitea o eră a dezvoltării capitaliste, a păcii și a prosperității. Prorocii societății capitaliste anticipau integrarea pieței mondiale, o globalizare fără limite și scăderea în importanță a statelor naționale. Clasa dominantă din acea perioadă a lansat o ofensivă ideologică continuă împotriva ideilor socialismului, luptei de clasă și solidarității. La nivel internațional a avut loc un colaps ideologic al majorității stângii socialiste. Aceste procese au avut un impact istoric profund asupra mișcării muncitorești și asupra conștiinței politice. Fostele partide muncitorești conduse de burghezie (ex. Labor în UK) au abandonat ideea socialismului și au îmbrățișat pe deplin capitalismul și piața. Conștiința politică socialistă a fost aruncată înapoi. Cu toate acestea, așa cum a anticipat CWI, optimiștii utopici ai capitalismului s-au dovedit a fi eronați, deoarece speranțele lor s-au transformat rapid în cenușă.

Conflictele și crizele au izbucnit din nou. Era de scurtă durată a lumii unipolare, dominată de imperialismul american, și-a început agonia pe câmpurile de luptă ale celui de-al doilea război din Irak. Ascensiunea unei forme speciale de capitalism de stat în China și declinul imperialismului american au marcat începutul apariției unei noi ordini mondiale multipolare. Prăbușirea economică și criza din perioada 2007-2009 au marcat începutul unei noi ere de instabilitate capitalistă globală, crize și conflicte. Aceasta s-a intensificat acum considerabil. S-a deschis o eră fără precedent de polarizare – economică, națională, socială și în relațiile de clasă. Aceasta a atins un nivel nemaiîntâlnit de la perioada dintre Primul și Al Doilea Război Mondial imperialist. Acest lucru se observă atât în interiorul națiunilor, cât și între națiuni. În relațiile geopolitice, acest lucru se reflectă în izbucnirea unei serii de războaie și conflicte. Acestea sunt atât economice, cât și militare, naționale și etnice.

Din punct de vedere social și politic, am asistat, de asemenea, la apariția unor forțe populiste de dreapta și a unor regimuri cu trăsături bonapartiste, la o polarizare acerbă între clase și la lupte de masă, precum și la apariția mișcărilor populiste de stânga și a altor mișcări și partide de stânga. Este o epocă marcată de incertitudine și de o puternică instabilitate. Capitalismul se află din nou într-o epocă a războiului, reflectată de masacrele care au loc în Palestina, Iran, Ucraina, Sudan și în alte părți. Amploarea crizei din această nouă eră a capitalismului distopic în creștere este agravată de catastrofa ecologică care se desfășoară. Așa cum a avertizat Marx, capitalismul este singurul sistem social cu potențialul de a distruge lumea. Criza ecologică afectează fiecare aspect al societății. Pe o bază capitalistă, nu există nicio cale de a evita catastrofa iminentă.

Înființarea unei federații mondiale a statelor socialiste este atât necesară, cât și esențială. Numai o astfel de alternativă poate depăși lanțurile impuse în prezent de capitalism și imperialism și poate pune capăt luptelor, uneori violente, dintre grupările rivale de capitaliști. Aceasta este singura cale, nu doar pentru a păstra câștigurile sociale dobândite, ci și pentru a duce omenirea mai departe. Acest lucru este mai urgent și mai necesar ca niciodată. Este o condiție prealabilă pentru dispariția eventuală a statului și evoluția unei societăți comuniste. Tranziția către socialism va trebui să înceapă cu proprietatea de stat asupra forțelor productive, împreună cu un sistem de control și gestionare democratică muncitorească. Aceasta înseamnă înființarea unei democrații a muncitorilor care să înlocuiască statul capitalist, să planifice economia, să ridice nivelul de trai și să pună capăt lipsurilor, conducând la o dezvoltare socială și culturală mai profundă a societății.

Programul, strategia și tactica clasei muncitoare și a celor asupriți, în special a straturilor sale conștiente politic și a conducerii sale, sunt componente esențiale în lupta pentru răsturnarea capitalismului și a imperialismului. Muncitorii din întreaga lume trebuie să se unească pentru a construi o Internațională care să poată îndeplini această sarcină istorică. O perspectivă, un program și o strategie internaționale sunt esențiale pentru ca clasa muncitoare să pună capăt capitalismului și imperialismului. O perspectivă națională este imposibilă fără a porni de la o analiză și o înțelegere a situației mondiale și a naturii epocii în care ne aflăm acum.

Prima, a doua și a treia Internațională

Procesul de construire a unei Internaționale socialiste revoluționare s-a dezvoltat pe parcursul unei lungi perioade istorice marcate de lupte, victorii și înfrângeri ale clasei muncitoare. Din aceste experiențe esențiale în materie de metodă, program, strategie și tactică se pot desprinde învățăminte care pot fi aplicate noii situații. Liga Comunistă, care i-a însărcinat pe Marx și Engels să redacteze Manifestul Comunist, era o organizație internațională. Ulterior, Marx și Engels au luat măsurile necesare pentru a construi Prima Internațională, Asociația Internațională a Muncitorilor (IWMA), fondată la Londra în 1864. Aceasta a reunit cele mai avansate secțiuni ale clasei muncitoare la nivel internațional.

Cu toate acestea, nu era uniformă din punct de vedere ideologic. Includea sindicaliști din Marea Britanie, radicali francezi, anarhiști ruși și alții. Ghidată de Marx, aceasta urma să pună bazele mișcării muncitorești din Europa și Statele Unite. În acea perioadă, mișcarea avea rădăcini sociale adânci în rândul clasei muncitoare din principalele țări europene. Clasele conducătoare erau îngrozite de potențiala amenințare reprezentată de IWMA. Timp de câteva săptămâni eroice, muncitorii parizieni au preluat puterea în Comuna din Paris din 1871, înainte de a cădea pradă unei contrarevoluții brutale. Aceasta a fost urmată de o perioadă de ascensiune economică capitalistă.

Alături de alți factori, printre care și lipsa unei conduceri politice unitare, acest lucru a avut inevitabil un impact asupra IWMA. Fracționalismul și conflictele s-au intensificat, mai ales din cauza atitudinii anarhiștilor. Marx și Engels au ajuns în cele din urmă la concluzia că era mai bine să „renunțe” și să permită dizolvarea organizației pentru a-i proteja moștenirea politică. Aceasta s-a divizat în 1872 și a fost dizolvată în 1876. Condițiile obiective se reflectă întotdeauna într-o luptă de idei și programe politice. Acest lucru s-a reflectat în IWMA și în evoluțiile ulterioare ale luptei pentru construirea mișcării muncitorești internaționale.

Munca de pionierat a lui Marx și Engels în cadrul Primei Internaționale nu a fost în zadar. Ea a dat roade în organizațiile de masă ale clasei muncitoare care s-au dezvoltat ulterior în Germania, Franța, Italia și în alte câteva țări, așa cum anticipase Marx. Acest lucru, împreună cu ideea de a construi din nou o Internațională, a dus în cele din urmă la înființarea celei de-a Doua Internaționale în 1889. Aceasta a fost puternic influențată de principiile marxismului, spre deosebire de Prima Internațională. Ea a cuprins segmente ale clasei muncitoare din țări-cheie și a jucat un rol istoric crucial în propagarea ideii socialismului ca sistem social alternativ la capitalism. Cu toate acestea, ea s-a născut într-o perioadă de ascensiune a capitalismului. Deși susțineau verbal ideile marxiste, mulți dintre liderii săi de vârf au cedat în cele din urmă din punct de vedere politic, pe măsură ce presiunile capitalismului, ideile reformiste și capitularea în fața diferitelor interese naționale au prins rădăcini.

Tensiunile dintre puterile imperialiste s-au intensificat, iar amenințarea războiului a devenit evidentă. Ca răspuns, a doua Internațională, reunită la Basel în 1912, și-a declarat din nou opoziția față de război și a amenințat cu lupte și acțiuni de masă pentru a preveni măcelul pe care l-ar fi însemnat războiul. Ea a reafirmat deciziile anterioare conform cărora, în cazul izbucnirii războiului, partidele Internaționalei vor „folosi toate forțele lor pentru a valorifica criza economică și politică creată de război în scopul mobilizării maselor populare și, astfel, al grăbirii căderii dominației clasei capitaliste”. Lenin și bolșevicii, Troțki, Luxemburg și alții au participat la cea de-a doua Internațională și au jucat un rol central în stabilirea acestei opoziții revoluționare față de război.

Cu toate acestea, odată cu izbucnirea războiului în 1914, presiunile capitalismului și capitularea majorității conducerilor în fața reformismului și naționalismului nu au dus la luptele de masă anunțate și la o opoziție socialistă hotărâtă împotriva acestui război imperialist, ci la prăbușirea Internaționalei. Majoritatea conducerilor partidelor naționale din diferite țări au cedat în fața „unității naționale” și au capitulat pentru a susține patronii din țările respective. Aceasta a fost o criză a conducerii și o trădare din partea liderilor naționali ai mișcării. Când s-a întâmplat, chiar și Lenin a fost șocat. Confruntată cu prima sa încercare serioasă, a doua Internațională a eșuat. În mod rușinos, s-a prăbușit ca forță socialistă revoluționară.

O minoritate a opus rezistență și nu a cedat presiunilor șovinismului național, printre aceștia numărându-se Lenin, Troțki, Béla Kun, Racovski, Liebknecht, Luxemburg, Maclean, Connolly și câțiva alții. Aceștia au ajuns să conducă grupuri mici. O încercare de a rezista presiunilor naționaliste și de a se opune războiului a luat naștere la Conferința de la Zimmerwald din 1915. Aderanții de la Zimmerwald erau un grup diversificat, cu tendințe politice variate. Le lipsea o poziție coerentă și convenită, în afară de opoziția față de războiul imperialist.

Adepții ideilor marxiste, care erau puțini la număr în acea perioadă, aveau sarcina istorică fundamentală de a apăra principiile marxismului și ale luptei de clasă, în opoziție cu ”social-patrioții” și reformiștii care trădaseră mișcarea și susținuseră războiul. Era crucial să se accepte faptul că imperialismul era responsabil pentru război, cât și dreptul națiunilor la autodeterminare, necesitatea ca clasa muncitoare să cucerească puterea și o linie clară de demarcație față de reformiști cu tot cu programul lor de gestionare a capitalismului.

Lenin a formulat o poziție clară cu privire la caracterul războiului și la necesitatea de a se opune acestuia. Scrierile sale pe această temă se adresau în principal cadrelor revoluționare. Formularea agitației și a revendicărilor împotriva războiului necesita o aplicare abilă. Chiar și printre acei socialiști revoluționari care se opuneau războiului existau diferențe de opinie cu privire la chestiuni centrale, precum dreptul națiunilor la autodeterminare.

Principiile apărate de micul grup de socialiști revoluționari aveau să-și dovedească valoarea pe măsură ce războiul se desfășura. În cele din urmă, acesta a acționat ca un catalizator al revoluției. Un val revoluționar a cuprins Europa între 1917 și 1923. Prima victorie a fost obținută de Revoluția Rusă din octombrie 1917, când bolșevicii au condus clasa muncitoare la putere. Aceasta a fost cea mai importantă cucerire a clasei muncitoare. Ea a dus la formarea unei serii de partide comuniste și la fondarea unei noi Internaționale a Treia, Internaționala Comunistă sau Comintern. Aceasta a reprezentat un salt istoric înainte pentru clasa muncitoare și a fost cea mai mare mișcare revoluționară internațională din istorie. CWI apără Revoluția din 1917 și primele patru congrese ale Internaționalei a Treia.

Cu toate acestea, victoria obținută de bolșevici nu s-a repetat în alte părți în perioada următoare, așa cum aceștia anticipaseră și pentru ce luptaseră. Bolșevicii erau convinși că revoluția din Rusia era doar un prim pas. Pentru ca revoluția din Rusia să supraviețuiască, era esențial ca aceasta să fie urmată de preluarea puterii de către clasa muncitoare în Germania, Marea Britanie, Franța și alte țări. Imaturitatea, slăbiciunile programului și lipsa de experiență a conducerii multor partide comuniste tinere au dus la greșeli politice și tactice critice. Aceasta a însemnat că, în ciuda construirii unor partide semnificative, ei nu au reușit să profite pe deplin de valul revoluționar care a cuprins o mare parte a Europei. Social-democrația și reformismul au jucat, de asemenea, un rol decisiv în stoparea valului revoluționar.

Victoria obținută în Rusia nu a putut fi repetată în altă parte. În schimb, ea a rămas izolată într-o țară relativ subdezvoltată, care fusese devastată de Primul Război Mondial și de trei ani de război civil, care au inclus intervenții anti-revoluție din partea armatelor din unsprezece țări și imperii. În 1923, în Germania, greșelile conducerii Partidului Comunist au dus la pierderea unei oportunități pentru clasa muncitoare de a prelua puterea. Capitalismul la nivel internațional a reușit să se stabilizeze temporar.

Stalinismul și cauza lui Troțki și a Opoziției de Stânga

Izolarea revoluției din Uniunea Sovietică, într-o țară cu o clasă muncitoare relativ puternică, dar redusă numeric, combinată cu condiții semi-feudale și o masă uriașă de țărani, a dus la o contrarevoluție politică. O castă birocratică nemiloasă a reușit în cele din urmă să se consolideze la putere. Saltul istoric înainte care a rezultat din preluarea puterii de către clasa muncitoare rusă a avut o durată relativ scurtă. Până la sfârșitul anului 1924, această castă și-a oferit o justificare teoretică care a fost adoptată formal mai târziu – ideea nocivă a „socialismului într-o singură țară”. Înainte de aceasta, o astfel de idee era total străină de bolșevism și de marxism.

Inevitabil, acest lucru a avut rapid un impact asupra tinerei Internaționale a Treia. Aceasta urma să degenereze rapid din punct de vedere politic. De la un partid mondial al revoluției socialiste, ea s-a transformat în cele din urmă, prin conceptul de „socialism într-o singură țară”, într-un instrument de apărare a regimului aflat la putere în Uniunea Sovietică. A fost redusă de la o forță a revoluției socialiste mondiale la „poliția de frontieră” a URSS.

Degenerarea politică a celei de-a Doua Internaționale a avut loc pe parcursul a câteva decenii. A Treia Internațională a început să degenereze politic în termen de cinci ani de la naștere. Lenin începuse să conteste tendința incipientă de birocratizare din Uniunea Sovietică, dar a murit în 1924. Troțki urma să conducă nucleul rezistenței împotriva acestei degenerări și a format Opoziția de Stânga, mai întâi în Uniunea Sovietică și apoi la nivel internațional, pentru a mobiliza și organiza o poziție revoluționară și internaționalistă față de stalinism.

Cu toate acestea, Opoziția de Stânga, care s-a luptat pentru apărarea principiilor fundamentale ale marxismului și bolșevismului, urma să fie expulzată și, în cele din urmă, zdrobită în Uniunea Sovietică. Ea urma să fie alungată din partidele comuniste la nivel internațional, pe măsură ce gruparea stalinistă pretindea că apără moștenirea bolșevicilor. În Uniunea Sovietică, vechii bolșevici și comuniștii mai tineri au fost închiși, torturați și executați, iar o epurare în masă a milioane de oameni a avut loc într-o contrarevoluție politică violentă. Înfrângerea grevei generale din Marea Britanie din 1926, revoluția chineză din 1927 și alte evenimente și factori au pregătit calea pentru aceasta.

Cristalizarea regimului bonapartist condus de Stalin a fost un proces care s-a desfășurat pe parcursul mai multor ani, dar care a fost totuși destul de rapid din punct de vedere istoric. Inițial, acesta a fost apărat de unii ca fiind o chestiune de „greșeli” ale lui Stalin, Buharin și susținătorilor lor. Cu toate acestea, el reflecta interesele materiale ale birocrației în curs de cristalizare. Acești ideologi stalinisti reprezentau un strat privilegiat al unei caste birocratice. Curând, aceștia au suferit lovituri teribile pe plan internațional, pe măsură ce încercau să se împace cu reformismul din Europa și cu burghezia „progresistă” din lumea neocolonială în est – în special din China.

În politica grupului stalinist au început să se producă zig-zaguri violente atât pe plan intern, cât și pe plan internațional. Astfel, oportunismul a fost urmat, în 1928, de o virare bruscă spre ultra-stânga, așa-numita „a treia perioadă”, care a tras după ea și Internaționala Comunistă. Criza economică mondială care a urmat, din 1929-1933, a fost, potrivit stalinistilor, „ultima criză a capitalismului”, ceea ce le-a confirmat ideea unei „a treia perioade”. Revoluția, susțineau ei, era inevitabilă, iar acest lucru justifica politica lor sectară de ultra-stângistă ce compara social democrații cu „social-fasciști” care, în Germania, le-a oferit liderilor social-democrați un pretext pentru a se opune unui front unit împotriva naziștilor.

În Germania, tactica stalinistă a „fascismului social” i-a denunțat pe social-democrați ca fiind „gemeni” ai fasciștilor, contribuind la blocarea acțiunii unite a clasei muncitoare împotriva naziștilor. În timp ce solicita formal un front unit „de jos”, denunțarea de către Partidul Comunist a social-democraților ca „fascisti sociali” a acționat ca o barieră în calea acțiunii unite. Aceasta le-a oferit liderilor social-democrați un pretext pentru refuzul lor de a combate serios fascismul. În acest fel, Internaționala Comunistă a contribuit la pregătirea terenului pentru ca fasciștii și Hitler să ajungă la putere în 1933.

La momentul respectiv, Opoziția de Stânga din Uniunea Sovietică fusese zdrobită ca forță organizată. Aceasta a fost o consecință a unei serii de înfrângeri majore suferite de clasa muncitoare la nivel internațional, cauzate în principal de politicile și programul adoptate de stalinisti. În anii 1930, mijloacele de producție naționalizate, economia planificată și monopolul de stat asupra comerțului exterior erau tot ceea ce mai rămăsese, în esență, din moștenirea Revoluției bolșevice din 1917. Având în vedere această bază, troțkiștii au susținut că regimul devenise unul de „bonapartism proletar”, mai degrabă decât o democrație a muncitorilor.

De la moartea lui Lenin în 1924, Stalin și gruparea sa s-au bazat pe o alianță cu chiaburii și „nepmenii” din Uniunea Sovietică până în 1927. Ei pretindeau că construiesc socialismul, dar, așa cum a scris Troțki, „cu viteza melcului”. Apoi, temându-se de sectorul capitalist în creștere, gruparea lui Stalin a virat violent spre o industrializare rapidă, desfășurată de sus în jos și din ce în ce mai dictatorial. Până la mijlocul anilor 1930, pentru a respinge amenințarea războiului reprezentată de venirea naziștilor la putere, politicile staliniste s-au orientat către încercări de a forma alianțe cu statele capitaliste, ceea ce a dus la împiedicarea conștientă a revoluției (ca în Spania), la conciliere cu social-democrații și la încercarea de „neutralizare” a claselor capitaliste (ca în Franța).

În același timp, politicile Opoziției de Stânga, deși au fost înfrânte în URSS, au câștigat sprijinul celor mai avansate segmente politice ale mișcărilor comuniste și revoluționare la nivel internațional. Grupuri de opoziție s-au dezvoltat în Germania, Franța, Belgia, Spania, SUA, Marea Britanie, Africa de Sud și alte țări. A avut un sprijin important în China și, mai târziu, în Vietnam. Troțki a lansat în mod special o luptă pentru un program pro-revoluție în lupta împotriva naziștilor și în timpul revoluției spaniole din 1930-1937. Inițial, Opoziția de Stânga, deși expulzată formal din partidele comuniste, a continuat să lupte pentru reorganizarea Uniunii Sovietice, inclusiv a Internaționalei a Treia.

Acest lucru s-a schimbat odată cu venirea la putere a lui Hitler în 1933 și refuzul Internaționalei Comuniste de a trage orice învățăminte din această înfrângere catastrofală. Fascismul este o formă particulară de reacționism, distinctă de alte regimuri și mișcări represive de dreapta. Bazându-se pe mobilizarea de masă, în special a micii burghezii și a lumpenproletariatului, scopul său este distrugerea și fragmentarea organizațiilor muncitorești. Cu toate acestea, birocrația stalinistă și Internaționala Comunistă au susținut inițial că victoria lui Hitler „accelerează ritmul dezvoltării Germaniei către revoluția proletară”. Din păcate, s-a întâmplat exact opusul, pe măsură ce naziștii și-au consolidat puterea.

Faptul că o astfel de înfrângere catastrofală nu a provocat dezbateri și o criză în cadrul Internaționalei Comuniste și al partidelor comuniste l-a determinat pe Troțki să concluzioneze că era imposibil să le reformeze pe acestea sau Uniunea Sovietică. El a ajuns la concluzia că era necesară o revoluție politică în Uniunea Sovietică și că trebuia construită o nouă Internațională. Era necesar să se pregătească calea pentru construirea unei a Patra Internaționale, neștirbită de trădările celei de-a Doua Internaționale reformiste și ale celei de-a Treia Internaționale staliniste. În curând, schimbarea de poziție a lui Troțki a primit o validare suplimentară când, începând cu 1935, stalinistii au folosit victoriile fascismului ca justificare pentru formarea alianțelor și guvernelor de „front popular” cu partidele capitaliste liberale, ceva ce bolșevicii nu au făcut niciodată.

Troțki, Internaționala a IV-a și Programul tranzițional

Cei care aderaseră la ideile autentice ale socialismului revoluționar și ale internaționalismului erau, la acea vreme, puțini la număr și adesea izolați. În Țările de Jos, aceștia au obținut 48.000 de voturi și un loc în Parlament în 1933 și dispuneau de o organizație de dimensiuni considerabile. S-au înființat formațiuni similare în Belgia, Germania, Spania și Austria, precum și grupuri mai mici în alte țări din restul Europei, din Asia și din America Latină. În încercarea de a mobiliza forțele revoluționare, troțkiștii au lansat, spre sfârșitul anului 1933, împreună cu alte trei grupări, „Blocul celor Patru”, care a cerut crearea unei noi Internaționale. Din păcate, această grupare nu a durat mult, deși în 1934 troțkiștii din SUA s-au unit cu Partidul Muncitoresc American, care se îndrepta spre stânga. Susținătorii Opoziției de Stânga aveau o perspectivă asupra luptelor de clasă iminente și asupra construirii unor partide revoluționare mai puternice.

Nevoia de a depăși izolarea lor a fost unul dintre factorii care au condus la dezvoltarea ideii de „entrism” ca mijloc de a ajunge la straturile de muncitori care se îndreptau spre stânga. Aceasta însemna să se acționeze din interiorul partidelor social-democrate, dintre care unele erau zguduite la acea vreme de curente puternice de stânga aflate în plină ascensiune. Scopul era acela de a ajunge la unii dintre cei mai conștienți și avansați politic muncitori ai vremii. Această idee a fost concepută ca o tactică temporară, pe termen scurt. A fost aplicată pentru prima dată în Marea Britanie în cadrul Partidului Laburist Independent, care se desprinsese de Partidul Laburist spre stânga, având puțin sub 17.000 de membri și cinci deputați. Criza revoluționară care se dezvolta în Franța a văzut aplicarea acestei tactici în special în rândul tinerilor din Partidul Socialist, care se îndrepta atunci spre stânga, și în Partidul Socialist din SUA. Aceste partide burgheze ale muncitorilor erau reformiste, reformiste de stânga sau aveau straturi centriste ale clasei muncitoare.

Acestea aveau o conducere în mare parte mic-burgheză sau burgheză, incluzând uneori lideri muncitorești reformiști, dar dispuneau de o bază largă în rândul maselor muncitorești. Câteva decenii mai târziu, în condiții obiective diferite, aplicarea acestei tactici, într-o formă adaptată, a fost crucială în Marea Britanie pentru construirea Militant Tendency (predecesorul secțiunii CWI de acolo). Partidele social-democrate din acea epocă erau fundamental diferite de partidele burgheze „socialiste” sau de Partidul Laburist care există astăzi. Atunci erau partide de masă și membri activi din clasa muncitoare și constituiau un forum de dezbatere și luptă asupra programului și tacticii. Astăzi, au degenerat în partide burgheze lipsite de o astfel de bază socială.

Înfrângerile clasei muncitoare din Germania, Franța, Spania și din alte țări s-au datorat politicilor atât ale celei de-a Doua, cât și ale celei de-a Treia Internaționale. Acestea, la rândul lor, au pregătit terenul pentru izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. În 1938, ideea unei a Patra Internaționale a devenit realitate odată cu Congresul său fondator.

Troțki a recunoscut inevitabilitatea războiului. Conform viziunii sale, acesta urma să acționeze ca un catalizator al revoluției și să deschidă calea către o serie de cutremure revoluționare. La rândul său, acest lucru urma să ofere micuței și imaturei Internaționale a IV-a ocazia de a face pași uriași înainte și de a construi partide socialiste revoluționare mari sau puternice. Această abordare s-a reflectat în adoptarea Programului Tranzițional în Internaționala a IV-a la conferința fondatoare. Acesta se bazează pe conceptul muncii de masă în lupta de clasă, legată de ideea și necesitatea revoluției socialiste. Metoda Programului Tranzițional este crucială, așa cum s-a văzut în modul în care bolșevicii au câștigat sprijinul majorității clasei muncitoare în timpul revoluției din 1917. Este esențial ca aceasta să fie aplicată astăzi.

Aceasta presupune promovarea unor revendicări tranziționale care leagă programul revoluției socialiste de revendicările și luptele de zi cu zi ale muncitorimii. Înseamnă formularea revendicărilor în așa fel încât acestea să găsească puncte de referință în conștiința actuală a clasei și să construiască o punte între acestea și concluzia că proletariatul trebuie să preia puterea și să ducă la bun sfârșit revoluția socialistă. Aceasta este singura cale de a menține câștigurile și victoriile obținute de muncitori. Ceea ce burghezia este obligată să cedeze cu mâna stângă, va lua înapoi cu mâna dreaptă. Acest lucru se deosebea de ideea unui program minim și maxim, dezvoltată anterior de Internaționala a II-a.

Metoda Programului tranzițional e esențială pentru construirea partidului revoluționar, metodă care a fost respinsă ulterior de Partidul Socialist al Muncitorilor (SWP) condus de Tony Cliff, atât în Marea Britanie, cât și în alte părți. Alte grupuri care aderă la troțkism, deși sunt de acord cu acesta în mod formal, nu reușesc să aplice această metodă și, de fapt, luptă pentru revendicări izolate, fără a le lega de un program pentru transformarea socialistă a societății. Acesta este cazul, de exemplu, al multor grupuri din America Latină, precum Partidul Muncitorilor (PO) din Argentina sau Partidul Socialist Unit al Muncitorilor (PSTU) din Brazilia. Ulterior, unii din stânga au „redescoperit” Programul tranzițional, dar l-au distorsionat și nu au reușit să înțeleagă metoda folosită de Troțki. Acesta a fost, de exemplu, cazul unui fost lider al SWP (UK), Alex Callinicos, al cărui „Manifest anticapitalist” nu se baza pe Programul Tranzițional și era, în esență, reformist.

Aplicarea Programului Tranzițional sau a metodei tranziționale nu înseamnă repetarea mecanică a revendicărilor din 1938 acolo unde acestea nu se aplică conștiinței actuale sau luptelor clasei muncitoare. Reformiștii denunță această metodă ca fiind una care ridică revendicări imposibile, care nu pot fi niciodată îndeplinite. Acest lucru este fals. Revendicările imediate pentru care luptă clasa muncitoare pot fi acceptate de clasa conducătoare sau de patroni dacă se confruntă cu o mișcare de masă puternică. Cu toate acestea, astfel de concesii pot fi menținute doar dacă sunt combinate cu o luptă pentru transformarea socialistă a societății.

Troțki spera că, după războiul mondial iminent, obstacolul stalinismului va fi rezolvat, fie printr-o revoluție politică în URSS care să înlocuiască birocrația stalinistă cu democrația muncitorească, fie prin înlăturarea acesteia prin victoria revoluției socialiste într-o altă țară, fie printr-o combinație a celor două. Acesta era prognoza condițională pe care îl apăra la acea vreme.

O lume nouă, noi provocări după 1945 – și criza din cadrul Internaționalei a IV-a

Cu toate acestea, deși această poziție era justificată printr-o analiză de clasă amplă a societății, evenimentele au luat o altă turnură și nu s-au desfășurat așa cum anticipase Troțki. Războiul din Europa a devenit în principal o luptă între Rusia stalinistă și regimul nazist din Germania. Acest lucru, precum și rolul partidelor comuniste în luptele de rezistență împotriva ocupației germane, a făcut ca, la sfârșitul războiului, partidele comuniste să câștige autoritate în multe țări. În unele țări, acestea erau partide de masă cu un număr mare de membri. Cu toate acestea, în ciuda forței numerice, liderii lor din Europa de Vest și din alte părți s-au alăturat rapid guvernelor de coaliție cu partidele capitaliste, dezarmând astfel politic clasa muncitoare.

Un val revoluționar a cuprins într-adevăr Europa. Cu toate acestea, beneficiarii politici au fost partidele comuniste și, în unele țări, partidele social-democrate. Acest lucru, împreună cu instaurarea regimurilor staliniste în Europa de Est, care dispuneau inițial de o bază socială puternică, a făcut ca stalinismul să iasă din război cu o poziție considerabil consolidată pe scena internațională. El era perceput ca un sistem social alternativ la capitalism și imperialism, în special în lumea colonială și neocolonială.

Astfel, valul revoluționar care a cuprins Europa a fost deviat de stalinisti și reformiști. Până în 1944 era clar că următoarea etapă urma să fie marcată de o consolidare a stalinismului la nivel mondial. În țările capitaliste industrializate, acest lucru urma să conducă la o contrarevoluție care, în general, a luat o formă “democratică”, cu excepția Greciei. Acolo, în decembrie 1944, imperialismul britanic a preluat inițiativa pentru a declanșa un război civil împotriva forțelor conduse de Partidul Comunist. Dar, în general, în Europa, din cauza imposibilității capitalismului de a-și menține dominația fără ajutorul partidelor social-democrate și comuniste, clasele dominante au fost obligate să se bazeze pe acestea, cel puțin imediat după război.

Primul exemplu a fost cel al Partidului Comunist Italian (PCI), care și-a schimbat poziția sub presiunea Moscovei și, în iunie 1944, s-a alăturat unui guvern capitalist, colaborând cu monarhia și cu Badoglio, un general fascist care a contribuit la răsturnarea lui Mussolini, deoarece a înțeles că Italia se afla pe partea învinsă în războiul la care se alăturase în 1940. PCI a făcut parte din fiecare guvern italian până în mai 1947, când a fost înlăturat. Această înlăturare a făcut parte din „Războiul Rece” care se derula, ceea ce a determinat capitaliștii să ia măsuri pentru a scoate partidele comuniste din coaliții și a le limita influența, nu pentru că reprezentau o amenințare revoluționară, ci pentru că erau văzuți ca agenți ai Uniunii Sovietice.

Odată cu sfârșitul războiului mondial, a devenit necesară o reevaluare completă a noii situații mondiale. Troțki, asasinat de stalinisti în 1940, nu a putut participa la această sarcină istorică. Schimbarea situației mondiale a aruncat tânăra Internațională a IV-a (PI) într-o perioadă de dezbateri și crize. Partidul Comunist Revoluționar din Marea Britanie, format din fuziunea Ligii Internaționale a Muncitorilor și a Ligii Socialiste Revoluționare, mai mică, a început să semnaleze în 1944 necesitatea reconsiderării schimbărilor de situație.

Cu toate acestea, liderii PI, puternic influențați de Partidul Socialist al Muncitorilor (SWP) din SUA, au adoptat o poziție ambiguă. În ciuda unei anumite opoziții interne, condusă de Albert Goldman și Felix Morrow, liderii SWP au susținut în octombrie 1943 că capitalismul putea supraviețui în Europa de Vest doar prin „dictaturi militare monarhico-clericale”, o poziție pe care SWP a confirmat-o în noiembrie 1944. Ei nu au reușit să înțeleagă că noua situație mondială, cu un stalinism puternic consolidat, însemna că imperialismul se afla în defensivă și nu într-o situație ofensivă. O înțelegere corectă a semnificației consolidării stalinismului la acea vreme era decisivă pentru analiza situației mondiale. Într-adevăr, aproape cinci decenii mai târziu, s-a întâmplat exact invers. Când regimurile staliniste s-au prăbușit după 1989, era esențial să se recunoască impactul pe care acest lucru l-a avut asupra situației mondiale și asupra organizațiilor muncitorești.

La cea de-a doua Conferință Internațională a PI din 1946, documentul Secretariatului Internațional susținea chiar că „presiunea combinată economică, politică și diplomatică, precum și amenințările imperialismului american și britanic” ar fi suficiente pentru a restabili capitalismul în Uniunea Sovietică. Noile regimuri staliniste din Europa de Est, unde capitalismul fusese răsturnat și se introdusese o economie planificată naționalizată, conduse de dictaturi birocratice, au fost denumite de aceștia „regimuri capitaliste de stat”. Acestea, susțineau ei, nu vor dura decât o perioadă scurtă de timp. În contrast, majoritatea troțkiștilor din Marea Britanie, inclusiv Ted Grant, care mai târziu va contribui la fondarea curentului care a devenit Militant, scriau că „economiile acestor țări sunt aliniate la cea a Uniunii Sovietice”, o poziție pe care cel de-al doilea Congres Mondial al PI din 1948 a respins-o cu o majoritate covârșitoare.

Ulterior, pe măsură ce tulburările și crizele au început să cuprindă unele dintre aceste state staliniste, conducerea PI a început să-și pună speranțele în diverse aripi „reformiste” ale birocrațiilor, cum ar fi, de exemplu, liderul polonez Gomulka. Opoziția sa față de unele dintre politicile lui Stalin a dus la demiterea sa din funcție în 1948. El voia să-și stabilească propria tarla, mai independentă de Moscova, dar nu un nou sistem de democratic muncitoresc. Cu toate acestea, a fost numit reprezentant al „comunismului democratic” de către liderii PI.

Aceeași greșeală urma să se repete cu Tito în Iugoslavia în 1948, după ruptura sa cu Stalin, când PI a organizat brigăzi de „voluntari” pentru a ajuta la reconstrucția Iugoslaviei. În mai 1950, un lider troțkist francez, Lambert, care a fondat ulterior un curent separat, a scris după o vizită că „Personal, cred că am văzut în Iugoslavia o dictatură a proletariatului, condusă de un partid care dorește cu ardoare să combată birocrația și să impună democrația muncitorească”. Câteva decenii mai târziu, iluzii similare existau în legătură cu Gorbaciov și Elțîn în URSS.

Conducerea PI nu a reușit să recunoască procesele care au stat la baza victoriei lui Mao în China, în 1949, în fruntea unei armate țărănești. Victoria lui Mao și revoluția socială care a urmat au reprezentat a doua evoluție ca importanță în răsturnarea capitalismului și a moșierismului, după Revoluția Rusă din 1917. Schimbarea situației mondiale și întărirea Rusiei staliniste, incapacitatea burgheziei naționale chineze de a se opune imperialismului și înfrângerea clasei muncitoare în urma revoluției chineze din 1927 au dus la înlăturarea capitalismului și a moșierismului de către o armată țărănească, nu de către clasa muncitoare.

Pentru a duce acest lucru la bun sfârșit, maoiștii au fost nevoiți să se îndepărteze de stalinistii de la Moscova. Acest lucru a fost diferit de disputa sino-sovietică de câțiva ani mai târziu, care a reflectat o ciocnire de interese între birocrația rusă și cea chineză. Cu toate acestea, maoiștii, atunci când s-au îndepărtat de Moscova pentru a duce revoluția la bun sfârșit, nu au îmbrățișat troțkismul, ci au condus în mod oficial un „Bloc al celor patru clase”, muncitorii, țăranii, mica burghezie urbană și burghezia națională anticolonială (așa-numiții „capitaliști patrioți”) împotriva clasei moșierilor și a burgheziei birocratice (adică a capitaliștilor „compradori” care depindeau de continuarea colonialismului și de legăturile cu imperialismul).

Odată preluată puterea, moșierismul a fost abolit și, având nevoie să-și consolideze puterea, regimul a expropriat, după 1952, marii capitaliști. Acest lucru a asigurat baza regimului pe care l-au instaurat, unul asemănător regimurilor birocratice , care se sprijineau pe o economie naționalizată, non-capitalistă, dezvoltată în URSS și în Europa de Est.

Caracterul noului regim chinez a reflectat forțele sociale și de clasă implicate în revoluție – o armată țărănească – care a dus la bun sfârșit revoluția. În Rusia, noul regim din octombrie 1917 a stabilit inițial o democrație muncitorească, care apoi a degenerat și a fost înlocuită de o birocrație stalinistă din cauza izolării revoluției. În China, o democrație muncitorească nu a fost niciodată stabilită. Revoluția a fost condusă de o armată țărănească – cu sprijin în rândul clasei muncitoare – mai degrabă decât să fie condusă de clasa muncitoare, așa cum s-a întâmplat în Rusia în 1917. Caracterele de clasă ale forțelor implicate în revoluții au fost diferite. Acest lucru a determinat caracterul sistemelor instaurate în urma răsturnării „ regimului antic”.

După înfrângerea Japoniei și sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, războiul civil dintre „Armata Roșie” a lui Mao (rebotezată Armata de Eliberare Populară, PLA, în 1947) și Kuomintang-ul (KMT) pro-imperialist a reînceput, Secretariatul Internațional al PI s-a mulțumit să repete ceea ce Troțki susținuse într-o situație complet diferită. Adică, că Mao se pregătea să capituleze în fața liderului KMT național-burghez Chiang Kai-Shek chiar și în timp ce armatele sale se prăbușeau și se retrăgeau. Repetarea cuvânt cu cuvânt a unei formule care a fost odată corectă într-o situație fundamental diferită este calea către greșeli decisive și analize greșite. O astfel de eroare poate și reușește să dezorienteze și naufragieze organizațiile revoluționare.

Lipsa de progres în construirea PI și a partidului revoluționar după Al Doilea Război Mondial în diverse țări a fost în principal datorată condițiilor obiective ce decurg din perioada prelungită de creștere a capitalismului în Europa și SUA. A rezultat, de asemenea, dintr-o reacție la ideea inițială a PI că războiul nu s-a încheiat cu adevărat și că revoluția era iminentă. Aceasta a dus la frustrare și la căutarea unor soluții rapide. A susținut că clasa muncitoare europeană și americană devenise „burghezizată” sau coruptă. O consecință a fost abandonarea efectivă de către PI a metodei tranziționale, concentrându-se în schimb pe cerințele de stânga-reformiste. Frustrarea a determinat conducerea să caute dezvoltări revoluționare în imperiile coloniale în colaps și în țările neocoloniale. Au căutat forțe în afara clasei muncitoare organizate, căutând scurtături politice.

Capitalismul și imperialismul și-au demonstrat incapacitatea de a dezvolta forțele productive în general în întreaga lume neocolonială din Asia, Africa și America Latină. Existența unor regimuri staliniste bonapartiste puternice în URSS, Europa de Est și apoi în China a schimbat echilibrul internațional cu puterile imperialiste. Acest lucru a dus la evenimentele din unele țări neocoloniale care au luat o rută istorică particulară. Mulți au adoptat o frazeologie „socialistă” și uneori au încercat să copieze aspecte ale regimurilor staliniste. Condițiile existente și lupta împotriva imperialismului occidental au dus la schimbări explozive în care revoluționarii au putut să intervină.

Aceste evenimente au făcut și mai importantă menținerea unei apărări și înțelegeri implacabile a teoriei Revoluției Permanente a lui Troțki și a rolului clasei muncitoare care ar trebui aplicat în acea epocă. În evenimentele din China, Iugoslavia, Sri Lanka, Algeria, Cuba și în alte părți, a fost esențial să se mențină o înțelegere clară a diferitelor forțe politice și de clasă implicate în procesele revoluționare ce au avut loc – burghezia națională, mica burghezie, staliniștii și reformiștii.

Conducerea PI a capitulat, în fapt, în fața forțelor burgheze și mic-burgheze care au apărut în timpul răsturnărilor revoluționare în desfășurare. Aceste forțe au implementat numeroase reforme în timpul revoluțiilor, care au beneficiat masele. În China, Iugoslavia, Cuba, Angola și alte câteva țări, capitalismul și moșierismul au fost ulterior răsturnate. În altele, precum Nicaragua, El Salvador, Zimbabwe și în alte părți, nu s-a întâmplat acest lucru. Conducerea PI nu a putut aplica ideile Revoluției Permanente situațiilor care s-au dezvoltat în cadrul acestor mișcări revoluționare.

Conducerea PI a făcut plecăciuni în mod oportunist în fața forțelor implicate în conducerea revoluțiilor ce au erupt și a renunțat la un program de clasă independent și clar. Astfel, în Algeria, au legat Internaționala în principal de steagul Frontului de Eliberare Națională (FLN).

PI s-a scindat în 1953 în urma unor diferențe politice și a unor rivalități care, în general, nu erau de principiale. Tovarășii britanici care au fondat ulterior curentul nostru au fost excluși în mod birocratic din secțiunea britanică a PI în 1950/1 și din PI însăși în 1951, dar au continuat să susțină o unificare a Internaționalei pe o bază principială. Mai târziu, în anii 1950, ne-am realăturat grupării PI conduse de Ernest Mandel ca secțiune britanică și am pledat pentru propriile noastre poziții atunci când a fost cazul. Eram pregătiți să discutăm reunificarea cu gruparea condusă de Gerry Healy din Marea Britanie, care era atunci legată de SWP-ul american, ca parte a unei discuții internaționale, dar în Marea Britanie nu au avut loc discuții, deoarece grupul Healy a obiectat la refuzul nostru de a exclude desfășurarea unei activități „deschise” în afara Partidului Laburist.

O problemă cheie la acea vreme era Algeria, unde era corect să se acorde un sprijin critic FLN-ului și să se sprijine pe deplin lupta maselor algeriene pentru independență față de imperialismul francez. (Tovarăși din Marea Britanie au trimis în Algeria doi membri care aveau expertiză pentru a ajuta la tăierea gardului electric pe care imperialismul francez îl construise între Algeria și Tunisia).

Cu toate acestea, era greșit să se subordoneze rolul troțkiștilor revoluționari liderilor naționaliști burghezi și să nu se susțină o poziție internaționalistă socialistă revoluționară independentă, care era esențială. Aceasta ar include un apel către clasa muncitoare franceză de a se uni muncitorimii algeriene într-o luptă pentru o revoluție socialistă, ca singura modalitate de a asigura independența deplină față de cătușele imperialismului, care altfel și-ar menține influența și controlul prin puterea sa economică, în ciuda independenței politice formale.

Marxismul și problema națională

Problema naționale a fost, din punct de vedere istoric, crucială pentru socialiștii revoluționari. Este o moștenire vitală a revoluției burghez-democratice care apare în capitalism. Contribuția lui Lenin în această chestiune a fost decisivă în asigurarea victoriei Revoluției Ruse din 1917. Opoziția față de șovinismul național, asuprire și apărarea dreptului națiunilor la autodeterminare este un ingredient esențial al unui program socialist revoluționar.

Astăzi, problema națională capătă o importanță critică în toate zonele lumii. Este mai extinsă și mai complicată decât atunci când Lenin a dezvoltat acest aspect al programului bolșevic. Este esențial ca marxiștii să se opună tuturor formelor de asuprire națională și etnică. Aceasta înseamnă apărarea drepturilor naționale democratice ale tuturor popoarelor asuprite, inclusiv dreptul la autodeterminare și independență. Cu toate acestea, nu poate exista încredere în burghezia națională. În națiunea asupritoare este esențial ca o luptă neobosită împotriva naționalismului, șovinismului și rasismului să fie dusă în rândul clasei muncitoare și în societate în general.

Un program independent de clasă în orice stat național tânăr e esențial, subliniind necesitatea depășirii capitalismului, combinată cu o perspectivă internaționalistă. Este esențial să se reziste presiunilor imperialiste și capitaliste și, în același timp, să luptăm pentru unitatea clasei muncitoare. Această abordare lipsește din partea majorității stângii revoluționare. Aceștia nu reușesc să susțină o poziție de clasă independentă sau să critice programul conducerilor naționaliste burgheze sau mic-burgheze. În practică, ei capitulează în fața conducerilor burgheze sau mic-burgheze ale națiunilor asuprite.

Fiecare problemă națională este concretă. Revendicările avansate vor fi diferite în fiecare situație. De asemenea, condițiile specifice se pot schimba. Prin urmare, cerințele exacte în fiecare etapă nu sunt statice sau fixe. Ele trebuie adaptate, modificate sau schimbate pe măsură ce conștiința și situația specifică se schimbă.

CWI a aplicat cu succes această metodă în numeroase situații, în special în Irlanda, Sri Lanka, Pakistan, India, Palestina, Israel, Scoția, Catalonia, Balcani și în alte părți. Este important să se lege lupta pentru drepturi democratice și naționale de nevoia revoluției socialiste, deoarece capitalismul nu e capabil să o rezolve pe deplin nicăieri în lume.

În funcție de conștiința muncitorimii din națiunea asuprită și de nivelul mișcării, este necesar în anumite situații să avansăm revendicări pentru un stat socialist independent. Facem acest lucru, de exemplu, în Catalonia și Scoția – deși în acest ultim caz acest lucru nu a fost întotdeauna aplicabil. În Sri Lanka, apărăm dreptul poporului tamil la autodeterminare, inclusiv secesiunea. În Nigeria, deși apărăm dreptul la autodeterminare, în prezent nu cerem separarea. Acolo unde avansăm asemenea revendicări, e necesar, de asemenea, să cerem unitatea clasei muncitoare în toate națiunile implicate – atât cele asuprite, cât și cele asupritoare. Abordarea CWI asupra acestei chestiuni cruciale este în mod semnificativ diferită de cea a altor grupuri revoluționare care aderă la troțkism.

Problema națională e decisivă în ambele războaie purtate în Ucraina și Gaza. Aceasta se întâmplă în conflictul național combinat și războiul proxi interimperialist din Ucraina în urma invaziilor lui Putin din 2014 și 2022, precum și în războiul genocidal al Israelului în Gaza în urma atacului Hamas din 2023.

În ambele cazuri, este esențial să se apere drepturile naționale democratice ale tuturor celor care suferă de asuprire națională. Ca parte a acestui proces, este esențial ca socialiștii revoluționari să adopte o poziție și un program independent muncitoresc. Astfel, CWI s-a opus intervenției lui Putin în Ucraina și apără drepturile întregii populații ucrainene.

Totuși, aceasta nu înseamnă sprijin pentru regimul pro-capitalist al lui Zelenski, pentru conducerea războiului sau pentru susținătorii săi imperialiști vestici. Unii din stânga au cedat presiunii de a „susține Ucraina” pur și simplu, fără a pleda pentru o poziție de clasă independentă, adică pentru un guvern muncitoresc în Ucraina. Clasa muncitoare trebuie să conducă lupta pentru apărarea drepturilor democratice și naționale, făcând în același timp un apel de clasă către clasa muncitoare rusă.

Războiul din Ucraina a cauzat diviziuni înăuntrul și înafara vechilor partide comuniste, unii opunându-se războiului lui Putin, iar alții susținându-l pe Putin în opoziția sa cu NATO, aparent pe motiv că, întrucât Moscova a fost odată capitala Uniunii Sovietice, aceasta trebuie încă apărată. Socialiștii revoluționari se opun NATO, dar asta nu înseamnă sprijin pentru oligarhul rus Putin sau regimul său. O poziție de clasă independentă include și apărarea aspirațiilor democratice și naționale ale tuturor minorităților, inclusiv ale populației vorbitoare de limbă rusă din estul Ucrainei.

În războiul din Gaza, început în 2023, e esențial să apărăm lupta poporului palestinian și dreptul său de a înființa un stat și să ne opunem războiului dus de regimul israelian împotriva sa, război care vizează desfășurarea unei politici de epurare etnică. Apărarea dreptului poporului palestinian de a duce o luptă armată împotriva ocupației și represiunii israeliene este crucială, dar nu înseamnă sprijin pentru Hamas sau alte forțe aliniate cu islamul politic reacționar de dreapta.

În același timp, este necesar să recunoaștem existența astăzi a unei conștiințe naționale israeliene care s-a dezvoltat de la înființarea statului în 1948. Populația israeliană are, de asemenea, dreptul la propriul stat, dar acesta nu se poate baza pe reacția sionismului care neagă drepturile altora. În ambele războaie, doar clasa muncitoare ucraineană și rusă, masele și muncitorii palestini și clasa muncitoare israeliană pot oferi o cale de urmat în interesul tuturor.

Aceasta înseamnă că, în fiecare dintre aceste conflicte, trebuie apărate drepturile democratice și naționale ale tuturor grupurilor naționale și etnice și trebuie explicat cum aceste zone pot fi reconstruite și dezvoltate prin înființarea unei confederații socialiste democratice. În capitalism nu există nicio soluție. O poziție de clasă independentă este esențială, alături de construirea unor organizații muncitorești ce pot câștiga sprijin pentru această poziție și oferi o cale de ieșire din coșmarul războaielor repetate și al represiunii continue.

Cuba, Vietnam și Revoluția în lumea neocolonială astăzi

Greșeala conducerii celei de-a Patra Internaționale din Algeria s-a repetat și în alte lupte din lumea neocolonială de la acea vreme. Inclusiv în Cuba, unde revoluția a mers mult mai departe. Acolo, și în alte câteva țări, revoluția a luat o nouă întorsătură datorită echilibrului de forțe dintre lumea capitalistă și cea non-capitalistă. În Cuba, revoluția condusă de forțele de gherilă ale lui Castro a dus la răsturnarea moșierismului și capitalismului.

Regimul Batista a implodat, reflectând putrezirea lui. Nu avea o bază socială. Cu toate acestea, forțele care conduceau lupta nu au fost clasa muncitoare, ci Mișcarea de gherilă 26 iulie – o grupare radicală mic-burgheză. Inițial, aceasta nu a apărat ideea socialismului, ci a urmărit să înlocuiască regimul Batista cu o formă de capitalism mai curată, mai dezvoltată și mai democratică. Gherilele, însă, s-au bucurat de o mare simpatie din partea clasei muncitoare și a populației urbane, care au întâmpinat forțele lui Castro cu o grevă generală la intrarea lor în Havana.

Procesul revoluționar a radicalizat regimul lui Castro, impulsionat de presiunea maselor și de teama imperialismului american, ce înțelegea că revoluția cubaneză ar putea inspira pe alții. Acest lucru a determinat regimul să ia măsuri care au radicalizat masele cubaneze. Cu entuziasmul maselor, a răsturnat în cele din urmă ceea ce mai rămăsese din clasa capitalistă și a naționalizat economia. Inițial, unele elemente de control muncitoresc au existat la nivel local, pe măsură ce masele au intrat în procesul revoluționar. Guvernul a fost enorm de popular. În cele din urmă, din acesta au rezultat enorme câștiguri sociale și economice pentru mase. Acest lucru a avut un efect profund la nivel internațional.

Cu toate astea, nu se baza pe o adevărată democrație muncitorească, ci pe o castă birocratică bazată pe o economie naționalizată planificată. Aceasta decurgea din forțele de clasă aflate în fruntea revoluției. Deși unele elemente de control muncitoresc erau prezente la începutul revoluției, absența consiliilor muncitorești și a altor controale a însemnat că a devenit un stat cu un singur partid din ce în ce mai birocratizat, concomitent cu apariția unei caste birocratice consolidate. Situația mondială a făcut posibilă această avansare datorită existenței regimurilor staliniste în URSS și Europa de Est. În anii 1970, un proces similar a început în alte zone ale lumii neocoloniale, de exemplu în Angola.

În loc să recunoască și să susțină caracteristicile pozitive ale acestor evoluții și, în același timp, să explice cu abilitate limitele existente și să susțină un program de clasă independent, conducerea FI a fost captivată de proces și de conducerea sa. Castro a fost declarat „troțkist în mod inconștient”, în ciuda faptului că inițial susținea o formă mai „democratică” de capitalism.

Aceștia adoptaseră o abordare similară față de Tito în Iugoslavia, care ajunsese la putere conducând o armată de gherilă și care ulterior divergențe cu birocrația de la Moscova. În Cuba, reflectând o neînțelegere a caracterului regimului, ei au susținut că erau necesare doar reforme minore pentru a stabili un regim socialist sănătos. La acea vreme, gruparea Comitetului Internațional condusă de Gerry Healy a adoptat poziția opusă și, în esență, a susținut că capitalismul nu a fost răsturnat pentru că nu exista un partid revoluționar în Cuba.

Mai târziu, în timpul revoluției împotriva imperialismului american din Vietnam, Secretariatul Unit al celei de-a Patra Internaționale (USFI – noul nume după reunirea PI, US SWP și altele) a oferit sprijin necritic conducerii „comuniste” a mișcării de eliberare condusă de Ho Chii Minh. În mod necritic, aceștia au preluat sloganul „Ho, Ho, Ho Chi Minh” în timpul războiului. Era corect să sprijini lupta de eliberare în războiul împotriva imperialismului american. Cu toate acestea, era necesar să susții și un program socialist revoluționar independent, în contrast cu de programul și metodele staliniste care au dominat mișcarea de eliberare.

În același timp, am susținut că socialiștii revoluționari din lumea neocolonială ar trebui să aibă o perspectivă internaționalistă. Aceasta însemna să înțeleagă, așa cum au făcut Lenin și bolșevicii, că deși capitalismul poate fi distrus într-o singură țară, cheia supraviețuirii revoluției socialiste depinde de răspândirea în țările vecine, în special în țările mai industrializate. Adică o respingere a „teoriei” „socialismului într-o singură țară” pe care Stalin a avansat-o după moartea lui Lenin.

Din păcate, acea „teorie” a ajuns să domine mișcarea comunistă, inițial pentru că a fost văzută în mod eronat ca o modalitate de a apăra Uniunea Sovietică. Curând, însă, a contribuit la deschiderea către politici naționaliste, chiar și în rândul fondatorilor partidelor comuniste. Spre deosebire de Castro, Ho Și Min avea o istorie în mișcarea comunistă. La Paris, a participat la Congresul Partidului Socialist (SFIO) din 1920, care s-a scindat, majoritatea fondând Partidul Comunist Francez. În 1921, se afla la Moscova, participând la întâlnirile Cominternului și l-a întâlnit pe Troțki.

Totuși, acest lucru nu l-a împiedicat pe Viet Minh-ul condus de Ho, în colaborare cu soldații francezi care se întorceau și cu forțele conduse de britanici, să masacreze troțkiștii și susținătorii acestora – unde aveau o bază importantă în rândul clasei muncitoare, în special în Saigon în 1945. În toată America Latină, USFI a privit din ce în ce mai mult către mișcările de gherilă de stânga, încurajați de victoria forțelor revoluționare din Cuba. În esență, s-a îndepărtat de clasa muncitoare și de metodele sale de luptă ca motor al revoluției socialiste, afirmând doar simbolic rolul ei.

Spre deosebire de zilele noastre, organizațiile de gherilă și mișcările de eliberare națională care s-au dezvoltat la acea vreme conțineau un element radical, de stânga, socialist și secular, fiind în același timp mișcări multi-clasă. Acest lucru reflecta faptul că socialismul era văzut ca oferind un sistem social alternativ capitalismului. Existența țărilor non-capitaliste susținea, deși într-un mod distorsionat, că un sistem social alternativ capitalismului era posibil. Cu toate acestea, aceste mișcări tindeau să aibă idei menșevice, precum abordarea „pe stagii” ce susținea că primul obiectiv era „capitalismul democratic”, înainte ca socialismul să fie posibil. Astfel, dezbaterea centrală din acea perioadă a fost legată de metoda de luptă și de ce clasă ar juca rolul principal în revoluție.

În unele țări, organizațiile de gherilă sau o armată țărănească ar putea juca un rol auxiliar important în luptă și în revoluția socialistă. Totuși, bazate pe forțe mic-burgheze sau țărănești, acestea nu pot juca același rol ca și clasa muncitoare. Conștiința sa colectivă de clasă este decisivă în câștigarea unei revoluții socialiste și în stabilirea unei democrații muncitorești. După cum au ilustrat China, Iugoslavia, Cuba, Nicaragua, Angola și alte situații, în anumite condiții, o armată țărănească sau o forță de gherilă poate duce la bun sfârșit o revoluție și răsturna vechea ordine. Întrebarea este: care este caracterul noului regim?

Înainte de prăbușirea fostelor state staliniste, unele dintre aceste regimuri au luat măsuri pentru a răsturna capitalismul. După cum am analizat la vremea respectivă, acesta a fost cazul în Cuba și în alte câteva țări. Cu toate acestea, așa cum am afirmat la cel de-al 6-lea Congres Mondial al CWI din 1993, „cu avantajul unei perspective istorice mai lungi, trebuie spus că uneori păream că ridicăm această tendință dintr-o serie de aberații într-o lege istorică generală”. Pe de altă parte, în Nicaragua, El Salvador și în alte părți, vechiul regim statal a fost răsturnat, dar capitalismul și moșierismul au rămas.

După ani, în unele cazuri decenii la putere, unele regimuri precum sandiniștii din Nicaragua sau Maduro din Venezuela s-au transformat, în fapt, înapoi în regimurile bazate pe capitalism care existau înainte de tulburările revoluționare care au zguduit aceste țări. Imperialismul american a intervenit în 2026 și l-a răpit pe Maduro. Regimul bolivarian își menținuse o anumită bază populară limitată, datorită moștenirii procesului revoluționar sub Chávez și opoziției față de imperialismul american ce doreau să confiște petrolul venezuelean, Deși aceasta din urmă a început să fie demontată de noul regim, amiabil față de SUA.

Procesul din unele țări, unde capitalismul a fost răsturnat și înlocuit de un regim birocratic, a apărut datorită existenței regimurilor staliniste în URSS și Europa de Est, însă acest lucru a început să se schimbe la sfârșitul anilor 1970. Pe măsură ce aceste țări se confruntau cu probleme economice tot mai mari, în special stagnare, din cauza metodelor birocratice care sufocau economia, regimul din Uniunea Sovietică a devenit mai puțin dispus să sprijine mai multe „Cube”. Dar acest proces este mult mai puțin probabil astăzi din cauza situației mondiale schimbate în urma prăbușirii Blocului de Est.

Cu toate acestea, sub presiunea unei mișcări de masă și a dezintegrării capitalismului și moșierismului în unele țări, nu este exclus să apară noi regimuri radicale care să încalce capitalismul, amenințându-le interesele. Astfel de regimuri ar putea avea unele paralele cu Comuna de la Paris din 1871. Dacă acestea ar putea consolida puterea, cât timp ar supraviețui este o altă întrebare, mai ales fără adoptarea unor politici socialiste clare pe plan intern și avansarea revoluției socialiste în alte țări.

Criza globală intensă a capitalismului și rolul imperialismului vor duce la venirea la putere în țările neocoloniale a unor regimuri cu un caracter burghez, alături de o tentă anti-imperialistă. Acest lucru se observă în prezent în guvernul condus de Ibrahim Traoré din Burkina Faso. Deși nu propun ideea socialismului, astfel de regimuri pot câștiga un ecou larg și pot mobiliza segmente mari ale societății din aceste țări. Socialiștii revoluționari trebuie să se implice cu tact în astfel de mișcări într-un și să dezvolte un program care să pornească de la aplicarea ideilor Revoluției Permanente și construirea de organizații muncitorești independente.

Astăzi, ca o consecință a prăbușirii statelor staliniste, organizațiile de gherilă care s-au dezvoltat au un caracter diferit față de cele care existau anterior. Adesea cuprinzând ideologia religioasă reacționară și naționalismul, rolul pe care îl joacă este diferit de cel al organizațiilor care au existat în perioada istorică trecută. Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO), în ciuda corupției și manevrelor sale diplomatice cu capitalismul, era seculară și includea o componentă „de stânga”, „socialistă”. Același lucru a fost valabil și în Africa de Sud, cu aripa armată a Congresului Național African (ANC). Marxiștii se orientau către simpatizanții ANC, subliniind în același timp necesitatea unei mișcări muncitorești independente și a unei rupturi socialiste cu capitalismul dacă se dorea cu adevărat „eliberare”.

Aceste mișcări erau fundamental diferite de Hamas, Hezbollah, talibani sau alte astfel de organizații. Acestea au o ideologie reacționară politică, în ciuda faptului că sunt în conflict cu Israelul și/sau imperialismul occidental. Aceasta înseamnă că socialiștii revoluționari, deși se opun imperialismului, nu pot oferi niciun sprijin critic unor astfel de organizații sectare reacționare. Unii, precum PO din Argentina, însă, nu reușesc să înțeleagă această diferență crucială și îi consideră pur și simplu „rezistența”, fără a aplica o poziție de clasă independentă la ceea ce reprezintă aceste organizații.

Orientarea către mișcările de gherilă a USFI, în special în America Latină, a fost reflectată de o orientare către studenții din Europa ca forță revoluționară și de o îndepărtare de clasa muncitoare organizată. Aceasta a fost alimentată parțial de izbucnirea revoltelor studențești din Franța, Pakistan și alte țări în 1968. În practică, aceasta a fost abordarea USFI, deși adesea cu promisiuni către muncitorime în materialele scrise. Mai târziu, mai ales în anii 1970, în special USFI reflectând o creștere a luptei de clasă a clasei muncitoare, pleda pentru o „întoarcere către clasa muncitoare”. Studenții și cei cu funcții în sectorul public („white collar”) au fost îndemnați să-și abandoneze funcțiile și să meargă la muncă în fabrici. O astfel de întoarcere către clasa muncitoare a fost întreprinsă într-un mod total artificial, cu puține, dacă nu chiar niciun rezultat pozitiv.

Alte scindări au zguduit USFI, inclusiv în 1979, când grupul din America Latină condus de Nahuel Moreno s-a opus cochetării USFI-ului cu gherilele și alte probleme, în timp ce SWP-ul american s-a orientat oficial spre castroism în 1982 și a părăsit oficial USFI în 1990. Moreno, în ciuda unor deficiențe politice cruciale (oscilând între oportunism și ultra-stângism și lipsind o înțelegere asupra problemei naționale), a reușit totuși să construiască un partid mare în Argentina, cu o bază semnificativă în rândul unor secțiuni ale clasei muncitoare și al altor forțe din America Latină.

Înființarea CWI: Un nou început

După ce am fost „retrogradați” din Internațională în 1965, a avut loc o discuție în rândul tovarășilor noștri din Marea Britanie despre cum să continuăm construirea unei Internaționale revoluționare. Trebuia menținută orientarea către USFI sau trebuia să ne îndreptăm către forțe noi și proaspete? După dezbatere, în mai 1970 s-a decis adoptarea celei de-a doua opțiuni, ajungându-se la concluzia că nu avea prea mult sens să încercăm reintegrarea în USFI și că era necesară o reorientare către forțe noi și proaspete.

Documentul „Programul Internaționalei”, care contura această strategie, a fost aprobat pe principii de Comitetul Național Britanic în mai 1970 ca document al Conferinței. Dezbaterile teoretice și diferențele dintre noi și USFI, precum și alte tendințe, urmau să fie acum puse la încercare în practică și prin intervenții concrete în lupta de clasă.

Pentru noi, tactica entrismului în partidul muncitoresc de masă controlat de burghezi, Partidul Laburist din Marea Britanie, începuse să fie din nou aplicată pe scară largă după prăbușirea Partidului Comunist Revoluționar din 1949, cu o scurtă perioadă de „activitate deschisă” în 1956, când Partidul Comunist a fost zguduit de „discursul secret” al lui Hrușciov, care îl denunța pe Stalin, și apoi de revolta muncitorilor maghiari.

Deși în Partidul Laburist se înregistraseră doar câștiguri limitate, situația a început să se schimbe în 1960, când au refăcut o organizație națională de tineret. Cea anterioară fusese dizolvată în 1955 de conducerea Partidului Laburist, dominată de aripa de dreapta. Pentru scurt timp, noua organizație „Tinerii Socialiști” (TS) a crescut, dar am obținut doar câștiguri limitate, înainte ca aceasta să se prăbușească aproape complet din cauza diviziunilor și a atacurilor din partea birocrației de partid.

Însă situația obiectivă a început să se schimbe la mijlocul anilor 1960, ceea ce ne-a permis să ne dezvoltăm. Astfel, am început să observăm, atât în Marea Britanie, cât și la nivel internațional, atât o intensificare a luptelor sindicale, cât și o radicalizare a tineretului, inițial în special în rândul studenților, deși fuseserăm implicați atât în greva de amploare a ucenicilor din 1960, cât și într-una mai restrânsă din 1964. Aceste evenimente au pregătit terenul pentru o intensificare a luptei de clasă și a radicalizării clasei muncitoare și a mișcării muncitorești începând cu sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor ’70. La rândul său, acest lucru a dus la o transformare a Partidului Laburist care a durat până la mijlocul anilor 1980.

Tactica entrismului era aplicabilă în acea etapă datorită caracterului Partidului Laburist. Ziarul „Militant” a fost lansat în 1964, iar grupul a început să facă pași importanți în anii ’70. Peter Taaffe a jucat un rol decisiv, atât din punct de vedere politic, cât și organizațional, în evenimentele ce au urmat lansării ziarului „Militant” și, ulterior, a CWI.

Totuși, nu era vorba de entrismul pe termen scurt din anii 1930, pe care Troțki îl susținea uneori. Dimpotrivă, acesta căpătase un caracter diferit, pe termen lung, care oferea oportunități, dar și pericole pentru revoluționari. În Marea Britanie, în 1970, după câțiva ani de luptă politică, am câștigat majoritatea în cadrul organizației de tineret a Partidului Laburist, pe atunci foarte mică, numită astăzi Tinerii Socialiști ai Partidului Laburist (LPYS). Am orientat această organizație spre exterior pentru a interveni în lupta de clasă, a atrage forțe noi și am continuat să o transformăm într-o organizație care, la apogeu, număra aproximativ zece mii de membri, în principal tineri muncitori. LPYS a susținut, în general, programul nostru politic și a fost, de facto, o organizație de tineret din care ne-am recrutat membrii.

Dezbaterile din cadrul LPYS, atât înainte, cât și după ce am câștigat majoritatea, precum și în mișcarea muncitorească mai largă, au jucat un rol important în dezvoltarea politică a tovarășilor noștri. În același timp, am desfășurat o activitate independentă în numele ziarului nostru, organizând campanii în comunități, la locurile de muncă și, acolo unde aveam influență, am orientat filialele locale ale Partidului Laburist spre intervenția în lupta de clasă. Tactica de entrism pe care am aplicat-o, prin urmare, nu era orientată doar spre intervenția în interiorul organizațiilor partidului social-democrat. Astfel, ea se deosebea oarecum de tactica de entrism pe care Troțki o susținea în anii 1930.

Astăzi, această tactică nu mai este aplicabilă din cauza bazei de clasă fundamental diferite a acestor partide. Anterior, ele erau partide muncitorești burgheze, adică partide cu rădăcini în clasa muncitoare, dar cu o conducere pro-capitalistă. Acum au devenit partide burgheze. Procesul de burghezificare a multora dintre aceste partide a început la sfârșitul anilor 1980. Acesta s-a accelerat rapid în urma prăbușirii statelor staliniste după 1989. Aceasta a fost una dintre consecințele punctului de cotitură istoric pe care l-a reprezentat această prăbușire.

Evenimentele ulterioare din Marea Britanie, când Corbyn a devenit lider al Partidului Laburist, au fost o excepție. Totuși, acestea nu s-a păstrat deoarece conducerea „noii stângi” a refuzat să acționeze împotriva elementelor pro-capitaliste din aparatul și conducerea Partidului Laburist, deschizând calea către o „contrarevoluție” în cadrul partidului, care a dus la expulzarea lui Corbyn însuși.

Susținătorii USFI au aplicat, de asemenea, uneori tactici entriste în anii 1960 și ulterior. Totuși, reflectând degenerarea politică a acelei organizații, au făcut acest lucru din oportunism, la fel cum au procedat și precursorii SWP-ului britanic (aspect pe care tovarășii noștri l-au semnalat în cadrul USFI înainte de a fi „retrogradați”). Aceștia au repetat acest lucru atunci când au reintrat în unele partide social-democrate și în alte formațiuni, adaptându-se la curentele reformiste de stânga din cadrul acestor partide, cu scopul de a-i influența pe liderii acestor curente. În practică, aceasta a însemnat că nu au apărat un program marxist principiat.

Ca reacție la succesul nostru, la teama față de luptele pe care le conduceam și la presiunea clasei conducătoare, foștii „stângiști” care se îndreptau spre dreapta au inițiat o campanie menită să ne limiteze activitatea și, în cele din urmă, să ne alunge din Partidul Laburist în anii 1980. Până atunci, începând cu mijlocul anilor 1960, această tactică se bucurase de un succes extraordinar pentru Militant, mai ales în Marea Britanie și, mai târziu, în Irlanda.

Aceasta a fost combinată cu o intervenție activă în lupta de clasă, care începuse să se intensifice în acea perioadă. Acest lucru a dus la construirea unei organizații puternice de opt mii de membri în Marea Britanie, care a reușit să aleagă trei deputați troțkiști și a fost capabilă să conducă lupte muncitorești de masă în Liverpool și, ulterior, mișcarea împotriva impozitului pe cap de locuitor, care a dus, în cele din urmă, la căderea lui Thatcher.

Ulterior, lupte de masă importante au fost conduse și de secțiunea irlandeză. La nivel internațional, platforma pe care am construit-o a permis CWI, fondat în 1974, să atragă o serie de grupuri și secțiuni din cadrul social-democrației, în principal în Europa – în Suedia, Germania, Belgia, Austria și Olanda.

În ciuda succeselor entrismului în Marea Britanie, care au împiedicat izolarea organizației noastre, există întotdeauna pericolul ca orice tactică aplicată pe o perioadă îndelungată, mai ales într-o situație politică în schimbare, să devină o practică rutinieră, transformată într-un fetiş. Toate tacticile pot avea avantaje, dar și pericole și puncte slabe pentru un partid revoluționar. Trebuie să ne ferim atât de pericolele oportunismului, cât și de cele ale sectarismului. Este o chestiune de ce dai și ce primești.

Perioadele îndelungate de activitate de infiltrare în organizații reformiste sau chiar centriste pot exercita presiuni străine clasei muncitoare asupra organizațiilor socialiste revoluționare. Din acest motiv, am vorbit despre „problemele entrismului” în unele dintre materialele noastre scrise. Acestea pot duce la o estompare a programului și a ideii de a construi un partid revoluționar independent în mintea unora dintre membri sau chiar a partidului în ansamblu. În linii mari, acest lucru nu s-a întâmplat în Marea Britanie, deși pericolul a existat.

Munca entristă desfășurată de CWI, în special în Marea Britanie și apoi în Irlanda, a fost corectă din punct de vedere istoric și a adus succese importante. Privind în retrospectivă, însă, a fost o tactică aplicată prea mult timp. Ar fi trebuit să se încheie mai devreme, mai ales în Marea Britanie, pe măsură ce situația din Partidul Laburist s-a schimbat. Lupta de masă pe care am condus-o la Liverpool și „vânătoarea de vrăjitoare” de amploare care a urmat, inițiată de aripa de dreapta a Partidului Laburist, au reflectat schimbările istorice care aveau loc în social-democrație în general.

Pe lângă faptul că a blocat acțiunile LPYS și căile de acțiune în cadrul Partidului Laburist, expulzarea din Partidul Laburist din Liverpool a oferit posibilitatea de a lansa un partid revoluționar deschis în timpul unei mișcări de masă. Dacă s-ar fi declarat un partid deschis în acea etapă, CWI (Militant) s-ar fi aflat într-o poziție mai puternică, atât politic, cât și numeric, pentru a face față schimbărilor fundamentale din situația mondială care urmau să aibă loc la sfârșitul anilor 1980 și la începutul anilor 1990. Cu toate acestea, schimbările decisive din situația mondială care au avut loc atunci au însemnat că, dacă s-ar fi făcut un astfel de pas, acesta nu ar fi schimbat calitativ situația cu care se confruntau marxiștii revoluționari.

Impactul masiv pe care l-am avut în Partidul Laburist britanic a însemnat, din punct de vedere dialectic, că un astfel de succes era puțin probabil să se repete în altă parte. Birocrațiile social-democrației din Europa erau îngrozite de ceea ce se întâmplase în Marea Britanie. Forțele mici din Suedia de la acea vreme au fost expulzate foarte rapid din partidul social-democrat începând cu anul 1976. În acea perioadă, același lucru s-a întâmplat și în Spania, în cadrul PSOE, și în Grecia, unde membrii CWI au fost expulzați în scurt timp din PASOK, nou-înființat la vremea aceea. În Danemarca, membrilor CWI l-a fost interzisă aderarea din partide chiar înainte să fi recrutat pe cineva.

În lumina experienței istorice, în unele țări a existat tendința de a încerca să se reproducă tactica entrismului din Marea Britanie. Uneori, acest lucru s-a făcut prin prisma trecutului, mai degrabă decât a situației reale existente la momentul respectiv. Astfel, în Argentina s-a încercat entrismul în partidul peronism la mijlocul anilor 1980.

S-a pus problema dacă tovarășii câștigați de CWI ar trebui să părăsească Movimiento al Socialismo (MAS – organizația lui Moreno) pentru a încerca să lucreze în mișcarea peronistă. Cu toate acestea, s-a făcut o întoarcere către peroniști. Aceasta a fost o greșeală. Era vorba de peronismul lui Alfonsín, nu al lui Perón, când situația era cu totul diferită. Perón construise o mișcare naționalistă bonapartistă cu o bază puternică în clasa muncitoare.

Însă, în anii 1970, tensiunile interne au degenerat în ciocniri violente între elementele fasciste de extremă dreapta și tineretul peronist, dintre care mulți se considerau revoluționari. În anii 1980, o tendință neoliberală de dreapta s-a consolidat în cadrul peronismului și, în 1993, un membru al acestei tendințe, Menem, a fost ales președinte al Argentinei și a pus în aplicare politici neoliberale. Această perioadă a fost marcată de un declin al stângii peroniste, precum și de o criză care s-a instalat în rândul forțelor considerabile ale troțkismului care se dezvoltaseră. Prin urmare, a fost o greșeală să ne orientăm spre peronism într-un moment în care stânga acestuia era în declin. Această greșeală oferă socialiștilor revoluționari o lecție importantă: nu aplica ceea ce devine o formulă rutinistă dacă situația e fundamental diferită.

În cadrul revoluției portugheze, care a avut un impact uriaș și care aproape a dus la răsturnarea regimului capitalist, s-a acordat probabil, prea multă atenție Partidului Socialist. Un val revoluționar masiv a dus la apariția unor partide și organizații de masă care se etichetau revoluționare și marxiste. Printre acestea se numărau segmente importante ale forțelor armate, inclusiv unele dintre conducerile acestora, cu care trebuia să se stabilească un dialog și să se dezbată modul în care să se ducă revoluția mai departe, precum și organizarea și consolidarea unei democrații muncitorești autentice într-o situație în care cea mai mare parte a economiei fusese naționalizată. Așa am făcut în analiza noastră. Cu toate acestea, în general, tactica entristă a adus cu sine câteva succese limitate în alte țări, cum ar fi Grecia imediat după formarea PASOK, inițial în Suedia și în Germania în rândul Tinerilor Socialiști radicalizați.

Este esențial să subliniem că o Internațională revoluționară nu se va construi prin aplicarea unei singure tactici sau orientări. Aceasta nu a fost niciodată abordarea CWI. CWI nu a fost construit doar prin aplicarea tacticii entriste. În unele țări, precum SUA și Nigeria, absența partidelor muncitorești de masă a făcut ca apelul la înființarea unui partid independent al clasei muncitoare să constituie, încă de la început, o componentă centrală a activității tovarășilor din CWI. Alte grupuri și partide revoluționare existente, din afara social-democrației, s-au alăturat CWI pe baze troțkiste.

În Sri Lanka, unde exista o tradiție troțkistă foarte puternică, partidul mare NSSP ce a luat naștere din LSSP (un partid de masă al muncitorilor care avea rădăcini troțkiste, dar devenise reformist), s-a afiliat CWI în urma intervenției noastre. Alte grupuri existente din Grecia, Africa de Sud, Cipru, Nigeria, Franța și din alte părți s-au alăturat, de asemenea, CWI. În anii 1980, CWI a început să intervină în America Latină, în special în Chile, Argentina și Brazilia. Acolo au fost înființate noi secțiuni ale CWI, care au recrutat membri din diverse curente politice. CWI și-a construit o bază substanțială și a reușit să conducă mișcări importante, în unele cazuri mișcări de masă.

NSSP-ul din Sri Lanka a condus greva generală de masă din sectorul public din 1980. În Spania, în 1986/1987, o mișcare de masă a elevilor a fost condusă de secțiunea CWI de atunci. În Irlanda s-a obținut o victorie în campania împotriva taxelor pe apă, condusă de secțiunea irlandeză de atunci, unde am reușit, de asemenea, să câștigăm o poziție în parlament. În Africa de Sud, membrii CWI au jucat un rol important în lupta împotriva regimului apartheid, iar membrii săi au fost pionieri în sprijinirea construirii sindicatelor în unele zone și, mai târziu, în greva minerilor din Marikana din 2012.

În 1992, secțiunile CWI din Europa au mobilizat patruzeci de mii de persoane la prima manifestație internațională de masă împotriva rasismului din Europa, urmată de participarea a mii de persoane la acțiunile pe care le-am organizat în multe țări. Grevele școlare de masă împotriva războiului din Irak din 1991 au fost conduse de membrii CWI din Germania și Irlanda. Acest lucru s-a repetat în 2003 în Marea Britanie și în alte țări. În SUA, am ales un socialist împotriva unui adversar al Partidului Democrat în consiliul municipal din Seattle în 2014 și i-am învins pe patroni, inclusiv pe Jeff Bezos de la Amazon, într-o luptă pentru un salariu minim mai mare. Ideile teoretice pe care s-a fondat CWI au fost puse la încercare în practică în cadrul luptei de clasă.

Prăbușirea statelor așa-zis „comuniste” – Noi sarcini pentru revoluționari

Așa cum s-a observat de-a lungul istoriei mișcării muncitorești și marxiste, schimbările decisive ale situației mondiale provoacă discuții, dezbateri, tulburări și rupturi politice. La sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990 a avut loc o astfel de schimbare, care a impus o reevaluare completă a situației mondiale și a sarcinilor cu care se confruntă clasa muncitoare și organizațiile socialiste revoluționare.

Troțki avertizase încă din anii 1930 că birocrația stalinistă, dacă nu va fi răsturnată printr-o revoluție politică condusă de clasa muncitoare, se va confrunta cu posibilitatea unei contrarevoluții și a restaurării capitalismului. În absența unei revoluții politice – datorită faptului că primii pași timizi în această direcție au fost deturnați către o contrarevoluție pro-capitalistă –, această previziune s-a confirmat în cele din urmă la câteva decenii după moartea sa. Aceasta a avut loc, după o perioadă îndelungată, la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, ca urmare a consolidării stalinismului după cel de-al Doilea Război Mondial.

Însă, până în anii 1980, majoritatea statelor staliniste se osificaseră, fiind împiedicate de birocrație, corupție și gestionare proastă să-și continue dezvoltarea. De asemenea, acestea nu reușiseră să aplice pe scară largă aspectele moderne ale producției și tehnologiei, precum calculatoarele, aplicarea lor fiind limitată la industria armamentului și la explorarea spațială. Acestea au menținut mijloace de producție învechite din teama că aplicarea pe scară largă a noilor tehnologii ar provoca perturbări, reducând controlul birocrației și generând, eventual, mișcări sociale.

Deficitul de alimente și de alte produse din unele țări, combinat cu represiunea, a subminat baza socială a acestor regimuri. Acestea au rămas în urma Occidentului, deși în 1956 Hrușciov declarase cu încredere că URSS urma să „îngroape Occidentul”. Conștiința socială se schimbasefață de Ungaria anului 1956, unde începuse să se dezvolte o revoluție politică odată cu formarea consiliilor muncitorești ce ar fi putut răsturna regimul stalinist fără a restabili capitalismul, și în Cehoslovacia anului 1968, unde exista un sprijin de masă pentru „socialismul cu chip uman”, adică o ruptură cu stalinismul, dar nu și cu economia planificată.

Stagnarea și declinul ce aveau loc în țările staliniste au dus în cele din urmă la o schimbare istorică de proporții. Birocrații sovietici din URSS își pierduseră orice legătură cu revoluția din 1917, precum și credibilitatea și prestigiul în rândul clasei muncitoare. O generație mai tânără, reprezentată de Gorbaciov și alții, a putut observa procesul de osificare ce se desfășura în anii 1980, a prevăzut pericolele și a căutat o cale de a încerca să iasă din camasa de forță în care erau închiși. Totuși, acest lucru era imposibil fără răsturnarea birocrației însăși de către clasa muncitoare și fără o revoluție politică dusă la bun sfârșit de jos în sus.

Cu toate acestea, s-au încercat unele reforme, iar Gorbaciov a lansat Perestroika. Aceasta a fost o încercare de a realiza imposibilul – de a depăși constrângerile sistemului birocratic fără a-l răsturna. În mod semnificativ, Gorbaciov a căutat inspirație în ideile lui Buharin privind dezvoltarea pe termen lung a unui sector capitalist, mai degrabă decât în programul lui Troțki de revoluție politică, care propunea răsturnarea întregului sistem politic stalinist. Societatea din URSS și din Europa de Est a intrat în convulsii.

Inițial, protestele din URSS, China (până la represiunea de la Tiananmen), RDG, Cehoslovacia și Ungaria cereau mai multă democrație. În general, ele nu solicitau o revenire la capitalism, în ciuda unor iluzii legate de țările bogate din Occident. Cu toate acestea, în Polonia situația era oarecum diferită. Existau iluzii pe scară largă legate de capitalism. Acest lucru constituia un avertisment cu privire la ceea ce urma să se întâmple și în alte părți. Cu toate acestea, situația s-a schimbat, întrucât nu exista niciun partid revoluționar și niciun program clar pentru o revoluție politică. Încurajate de Thatcher, Reagan și imperialismul occidental, anumite segmente ale birocrației, în special în URSS și Polonia, au văzut o oportunitate și, sub pretextul simbolic al „libertății și democrației”, au preluat de fapt controlul asupra bunurilor statului și au devenit o nouă burghezie mai aparte. Acest lucru a devenit un model general în fostele state muncitorești deformate din Europa.

Gorbaciov, după ce fusese curtat de Occident, a fost apoi înlăturat fără menajamente. Aceștia l-au susținut pe Elțîn, care și-a construit sprijinul atacând demagogic vechea elită care se baza pe economia naționalizată, deschizând în același timp calea către restaurarea capitalismului. La scurt timp după o tentativă de lovitură de stat și a înlăturării lui Gorbaciov în august 1991, URSS s-a dezintegrat. Gorbaciov a fost răsturnat, iar nomenclaturiștii s-au transformat în noi oligarhi și capitaliști mafioți în statele succesoare ale URSS.

Prăbușirea fostelor state staliniste a schimbat decisiv relațiile mondiale și a avut un impact asupra conștiinței politice a clasei muncitoare, a organizațiilor sale și a tuturor claselor sociale. Imperialismul mondial și-a proclamat victoria asupra „socialismului”. „Am câștigat”, au proclamat aceștia într-un editorial din Wall Street Journal. A fost lansată o ofensivă ideologică globală împotriva ideilor socialismului, luptei de clasă, solidarității și conștiinței colective. Piața a fost proclamată singurul sistem posibil, aproape ca o mantră religioasă. Clasa conducătoare și propagandiștii lor au proclamat că capitalismul și democrația burgheză liberală promiteau un viitor de stabilitate, pace și democrație. „Sfârșitul istoriei” era anunțat cu aplomb de catedrele mediului academic burghez.

Pierderea ideii unui sistem social „alternativ” la capitalism, o alternativă la piață și la imperialism, ce a decurs din prăbușirea regimurilor staliniste, a dus la un regres al conștiinței socialiste. Stratul avansat al clasei muncitoare, alcătuit din sute de mii de militanți socialiști la nivel global, organizați și activi în partidele social-democrate și/sau comuniste și în sindicate, a încetat în mare măsură să mai existe. A avut loc o implozie ideologică a stângii socialiste în general și un proces accelerat de burghezificare a fostelor partide reformiste muncitorești burgheze. Majoritatea partidelor comuniste au fost, de asemenea, afectate de acest proces și s-au orientat și mai mult spre dreapta, unele dintre ele dizolvându-se.

Această schimbare a situației mondiale a stârnit dezbateri și discuții în rândul stângii întregi, inclusiv în cadrul CWI și al restului stângii revoluționare. S-a impus din nou o reevaluare fundamentală a situației mondiale. Confruntată cu această nouă situație mondială, o parte a stângii revoluționare a refuzat inițial să accepte realitatea a ceea ce se întâmpla. Majoritatea din cadrul CWI a fost prima care a recunoscut că contrarevoluția triumfase și că restaurarea capitalistă era pusă în aplicare în fostele state staliniste.

O minoritate din cadrul CWI, care a devenit ulterior International Marxist Tendency (IMT), astăzi Revolutionary Communist International, la fel ca alții din stânga, a refuzat timp de mulți ani să recunoască realitatea sau schimbările în curs. Abia în 2002, un document internațional al IMT a declarat, în legătură cu restaurarea capitalismului în Rusia, că „Zece ani sunt suficienți pentru a judeca. Trebuie să spunem că Rubiconul a fost acum trecut.” Cu zece ani prea târziu și aclamând la vremea aceea faptul împlinit, aceștia au ajuns în sfârșit să realizeze acest lucru. Tendința de a repeta pur și simplu vechile analize atunci când situația se schimbase fundamental a dus la incapacitatea lor de a trage concluziile care decurgeau dintr-o situație nouă.

Minoritatea din cadrul CWI care nega restaurarea capitalismului a susținut, de asemenea, continuarea activității în cadrul Partidului Laburist și al partidelor social-democrate, ca și cum nimic nu s-ar schimba și totul ar trebui să continue ca înainte. Încă de la sfârșitul anilor 1980, devenea din ce în ce mai dificil să activăm în Partidul Laburist britanic. Aripa sa de tineret a fost neutralizată de birocrație, iar un număr tot mai mare de tovarăși din CWI au fost expulzați pe măsură ce „stânga largă” din cadrul Partidului Laburist se slăbea.

Un aspect crucial era faptul că segmente importante ale clasei muncitoare și ale tineretului se îndepărtau de Partidul Laburist. Acesta nu a jucat niciun rol în mișcarea de masă „Anti-Poll Tax” pe care noi am inițiat-o în mod independent și în cadrul căreia până la optsprezece milioane de oameni au refuzat să plătească acea taxă. În rândul minorității exista un refuz categoric de a accepta noua situație mondială. Foști lideri precum Ted Grant, care jucaseră un rol fruntaș în perioada postbelică în cadrul RCP și, mai târziu, în cadrul Militant, recunoscuseră schimbarea situației mondiale care se contura după 1945. Cu toate acestea, în anii 1990, el și alții au rămas prinși în formule corespunzătoare boom-ului postbelic, dar nu și noii lumi post-staliniste care a urmat prăbușirii URSS în 1991-1992.

Această transformare a situației mondiale a fost precedată de alte dezbateri în cadrul CWI, unde aveau loc, de asemenea, schimbări cruciale, de exemplu în Africa de Sud. Privind în retrospectivă, acestea au reprezentat o anticipare a altor schimbări fundamentale în situația mondială care se conturau. Plăcile tectonice se deplasau din nou. Vechea formulă pe care CWI o susținea în Africa de Sud, conform căreia regimul alb al apartheidului se va opune oricărei schimbări și va încerca să continue să domine, nu mai era valabilă. Echilibrul de forțe din Africa de Sud se schimbase fundamental și a obligat regimul să accepte schimbări de anvergură pentru a menține dominația capitalistă.

Din păcate, fondatorii secțiunii CWI au exclus, încă de la început, să discute posibilitatea ca clasa burgheză sud-africană să poată face chiar și concesii temporare în fața unei mișcări de masă. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda faptului că guvernul apartheidului suspendase temporar „Legile pe permisele de trecere” – care impuneau sud-africanilor de culoare să poarte asupra lor în permanență un carnet cu detalii personale despre locul în care locuiau, lucrau etc. – atunci când s-a confruntat cu tulburări de masă după Masacrul de la Sharpeville din 1960.

Pe măsură ce au început să apară alte discuții despre posibilitatea restaurării capitalismului și despre situația în schimbare din cadrul social-democrației, liderii a ceea ce a devenit IMT au refuzat să ia în considerare astfel de schimbări care aveau loc în Africa de Sud. În 1990, Grant a susținut că recentele concesii ale guvernului apartheidului, inclusiv eliberarea lui Nelson Mandela și a altor prizonieri politici, ridicarea interdicției asupra ANC, a Partidului Comunist din Africa de Sud etc., erau capcane menite să-i scoată pe activiști din clandestinitate, în pregătirea unei noi opresiuni și a unor arestări în masă. Ceea ce nu au văzut ei a fost faptul că evenimentele din statele staliniste și din Africa de Sud erau o anticipare a noii situații mondiale care începea să se contureze. Eșecul minorității de a se adapta la noua situație mondială a dus la o scindare în CWI în 1992.

Deși IMT a avut nevoie de un deceniu pentru a înțelege în cele din urmă restaurarea capitalismului în fosta URSS, i-au trebuit peste trei decenii până când, în jurul anilor 2023/2024, a ajuns la concluzia că Partidul Laburist se schimbase. Apoi s-au îndreptat cu pași mari într-o direcție extrem de ultra-stângistă, proclamându-se „Internaționala Comunistă Revoluționară” – bazată aproape exclusiv pe studenți universitari – abandonând în general metoda și programul tranzițional, în timp ce, adesea, minimizau critica stalinismului în materialele lor agitaționale.

Pe de altă parte, în 1990, Liga Internațională a Muncitorilor a lui Moreno (LIT) a publicat „Teza anilor ’90”, care concluziona că prăbușirea regimurilor staliniste și răsturnarea birocrației au înlăturat un obstacol în calea revoluției socialiste și, prin urmare, au reprezentat un eveniment pozitiv. Revoltele din URSS și Europa de Est reprezentau astfel începutul unui nou val revoluționar la nivel internațional. Această analiză a ignorat faptul că, în ciuda mișcărilor de masă inițiale împotriva birocrației, avusese loc o restaurare capitalistă, iar aceasta constituia un eveniment social-contrarevoluționar, în ciuda răsturnării dictaturilor staliniste. În esență, rezultatul contrarevoluționar era ignorat în favoarea unei simple laude aduse mișcărilor de masă care avuseseră loc.

Marxiștii nu s-au opus din start acestor mișcări și revoluții, dar au înțeles că în cadrul lor existau două curente potențiale: unul al revoluției politice pentru crearea unei democrații muncitorești; celălalt, o contrarevoluție pro-capitalistă. Cu forțe reduse, CWI a încercat să intervină în aceste mișcări cu programul lui Troțki privind revoluția politică. Însă nu am reușit să creăm o forță semnificativă, iar avertismentul lui Troțki din Revoluția trădată, potrivit căruia regimul stalinist pregătea „o explozie a întregului sistem care ar putea șterge complet rezultatele revoluției”, adică restaurarea capitalismului, s-a adeverit. În esență, LIT a confundat contrarevoluția cu revoluția. Ei dansau dansul nunții la o înmormântare.

Mișcările populare care au avut loc nu au dus, în ciuda forței și amploarei lor, la o revoluție politică, ci, sub stindardele „drepturilor democratice” și „libertății”, s-au încheiat cu restaurarea capitalismului și cu contrarevoluția. Aceștia au ratat complet impactul global al acestor evenimente asupra conștiinței politice a clasei muncitoare. Nu este de mirare că această analiză a fost ulterior reevaluată de diversele curente moreniste, care s-au fracturat și s-au divizat în urma acestei interpretări eronate fundamentale a situației globale.

Spre sfârșitul secolului al XX-lea, USFI devenise din ce în ce mai mult o asociație internațională informală, mai degrabă decât o internațională socialistă revoluționară. Membrii săi au fost fascinați de globalizare, de integrarea europeană și de slăbirea statelor naționale. Unii au avansat chiar ideea că capitalismul ar fi depășit statul-națiune. În Europa, susțineau ei, s-ar fi dezvoltat un stat și o clasă capitalistă la nivel continental.

Aceste idei au găsit ecou chiar și în rândul câtorva membri ai CWI din acea perioadă. Procesul de globalizare și de integrare a economiei mondiale din această perioadă a avansat într-adevăr mult. În anumite privințe, a mers mai departe decât anticipasem. Totuși, acest proces avea limitele sale. Acest lucru a fost ilustrat istoric în perioada anterioară Primului Război Mondial, când a avut loc de asemenea o globalizare a economiei mondiale. Cu toate acestea, aceasta a dat naștere unei noi crize, unor antagonisme naționale și, ulterior, unui război mondial, pe măsură ce criza capitalistă și conflictele naționale au izbucnit. CWI a susținut că procesul de globalizare din anii 1990 urma să fie frânat și inversat odată cu debutul unei noi crize economice a capitalismului.

Această perspectivă a CWI a fost confirmată cât se poate de clar pe măsură ce secolul XXI a avansat, odată cu izbucnirea războaielor comerciale, a conflictelor armate și a adversităților naționale/etnice, către care capitalismul s-a îndreptat din nou. Acest fenomen decurge din apariția unei lumi multipolare și din criza sistemică cu care se confruntă capitalismul pe plan economic, politic și social. Criza economică globală care a lovit în 2008 a inaugurat o lume multipolară marcată de declinul imperialismului american și de ascensiunea Chinei.

Aceasta este departe de globalizarea neîngrădită și de sfârșitul statului națiunal anticipat de unii comentatori burghezi și preluat de unii din stânga, inclusiv de segmente ale stângii revoluționare. Ascensiunea Chinei și declinul imperialismului american constituie contextul decisiv al situației mondiale, care se caracterizează printr-o frânare și o inversare cel puțin parțială a globalizării, precum și prin reapariția conflictelor naționale.

Partidul Comunist Chinez a păstrat controlul asupra statului, în interes propriu. Prin aceasta, PCC exercită conducerea și controlul asupra clasei capitaliste care a apărut. Acest lucru a stârnit discuții în cadrul CWI. Unii au susținut că capitalismul a fost restabilit – și cu asta basta. Cu toate acestea, această caracterizare grosolană și simplistă a unei evoluții istorice unice nu este adecvată pentru a analiza schimbările în a doua cea mai puternică economie a lumii, în care a avut loc a doua cea mai importantă revoluție după cea din Rusia din 1917. Această diferență influențează prognoze privind modul în care se pot desfășura evenimentele în China. Forma specială de capitalism de stat a avut un impact asupra modului în care s-a dezvoltat China.

Această formă specială de capitalism de stat se deosebește de analiza URSS realizată de Tendința Socialistă Internațională (IST), care susținea în mod eronat că URSS devenise „capitalistă de stat” încă din anii 1930. URSS a rămas un stat muncitoresc degenerat, condus de o birocrație autoritară din ce în ce mai putredă, care s-a bazat pe o economie planificată și naționalizată, până la prăbușirea sa.

Schimbările recente din China au adus cu ele propriile contradicții și potențialul unei crize sociale și politice. Având cea mai mare clasă muncitoare industrială din lume, inegalitățile masive existente și încetinirea economiei, se prefigurează mari tulburări sociale și revolte de clasă. Acest lucru va deveni un front decisiv în lupta de clasă globală. Forma și tipul restaurării capitaliste înseamnă că programul revoluționar de astăzi trebuie să combine cererile pentru revoluția socială cu unele aspecte ale cererilor revoluției politice în fostele state staliniste.

Conflictele care au izbucnit la nivel global, având rădăcini în criza structurală a capitalismului, au dus la o tendință spre militarizare la nivel internațional. Acesta este un aspect crucial al noii ere în care a intrat capitalismul. Programul socialiștilor revoluționari trebuie să includă opoziția față de politicile de militarizare ale claselor conducătoare care au loc în prezent.

Sarcinile duble în noul context

Noua situație mondială, atât în timpul, cât și după prăbușirea statelor staliniste, a provocat în mod inevitabil dezbateri, discuții și diviziuni în toate curentele stângii socialiste revoluționare. Începând cu mijlocul anilor 1990, CWI a inițiat un proces de discuții cu principalele grupări care aderă la troțkism, precum și cu alte forțe socialiste provenind dintr-o tradiție diferită, cum ar fi Parti Socialis Malaysia (PSM).

Acest demers a avut ca scop evaluarea impactului pe care noua situație mondială l-a avut asupra acestor organizații și explorarea posibilității realinierii forțelor revoluționare. Pentru a realiza acest lucru, era nevoie de un teren comun și de perspectiva ajungerii la un acord politic pe principii legate de caracterul perioadei, programul și sarcinile cu care se confruntă clasa muncitoare și socialiștii revoluționari. Dar dacă nu se poate ajunge la un acord politic deplin, în funcție de caracterul organizațiilor în cauză, ar putea fi necesar să se colaboreze cu acestea folosind parte din metoda frontului unit, adică să mărșăluim separat, dar să lovim împreună. Acest lucru poate implica o anumită formă de colaborare sau activitate comună.

Metoda CWI s-a inspirat din „Blocul celor Patru”, la crearea căruia troțkiștii au contribuit în 1933, dar, din păcate, era evident că în anii 1990 nu se putea ajunge la niciun acord cu organizațiile internaționale cu care am purtat discuții, printre care se numărau UIT, USFI sau LIT. Cu toate acestea, în Franța, grupuri provenind din tradiții și organizații troțkiste s-au reunit și au format secția franceză a CWI. Unele grupuri cu care am purtat discuții, precum UIT de atunci, care își avea originea în curentul Moreno, au evitat să se angajeze în dezbateri politice, căutând o scurtătură către unificare pentru a-și depăși izolarea. Cu toate acestea, este posibil ca, în viitor, procesele de reapropiere cu unele organizații să aibă mai mult succes.

CWI are un rol crucial de jucat în construirea unei Internaționale socialiste revoluționare de amploare. Trebuie să ne străduim urgent să ne consolidăm forțele și să construim partidul revoluționar. Programul, prognozele, metodele noastre și ceea ce construim în rândul clasei muncitoare sunt decisive pentru a atrage și a influența alte partide și organizații sincere. Cu toate acestea, o Internațională de masă nu se va dezvolta doar din CWI. Pot apărea și alte forțe, iar metoda pe care am aplicat-o, inspirată de abordarea lui Troțki privind „Blocul celor Patru”, rămâne valabilă și astăzi.

Chiar și atunci când încercările de a stabili contacte cu organizațiile existente nu înregistrează progrese inițiale, poate apărea din nou posibilitatea reluării discuțiilor, inclusiv cu partidele sau grupurile existente din mediul troțkist. Acest lucru este valabil mai ales în cazul în care evenimentele mondiale determină unele organizații să-și reevalueze pozițiile, metodele și programul. În plus, vor apărea noi partide și grupuri ca rezultat al luptei de clasă. Aceste forțe își vor dezvolta inevitabil propriile caracteristici, metode și programe, pe care o Internațională Troțkistă s-ar strădui să le integreze, pe baza unui acord politic ferm și principial. Din nou, dacă nu se poate ajunge la un acord politic deplin pe termen scurt, atunci un element al metodei frontului unit, acela de a mărșălui separat, dar de a lovi împreună, ar putea constitui o etapă necesară în această relație.

Una dintre trăsăturile decisive care au rezultat din prăbușirea fostelor state staliniste a fost burghezificarea partidelor muncitorești reformiste. Schimbarea compoziției de clasă și a programului acestor partide, în ciuda caracterului lor reformist anterior, a reprezentat un pas înapoi pentru clasa muncitoare.

Anterior, aceste partide acționau ca un punct de referință politic pentru clasa muncitoare. Acest lucru însemna dezbateri și lupte în jurul programului și ideilor socialiste. În ciuda conducerii reformiste și pro-capitaliste a acestor partide, până în anii ’90 ele păreau să ofere ideea socialismului ca alternativă la capitalism. Schimbarea caracterului acestor partide a lăsat clasa muncitoare fără un punct de referință politic. Absența unor partide de masă independente ale clasei muncitoare este unul dintre factorii care fac ca, în general, astăzi aceasta să fie o clasă în sine, mai degrabă decât o clasă pentru sine, care luptă conștient pentru un sistem social alternativ la capitalism.

În această nouă situație mondială și în contextul regresului conștiinței politice a clasei muncitoare, inclusiv al straturilor sale cele mai conștiente din punct de vedere politic, CWI a avansat începând cu mijlocul anilor 1990 cerința privind necesitatea formării și construirii unor noi partide de masă ale clasei muncitoare, într-un mod unic în cadrul stângii revoluționare.

O sursă de inspirație pentru acest apel a fost discuția dintre Troțki și troțkiștii americani cu privire la oportunitatea și modul de a solicita înființarea unui partid al muncitorilor în SUA, în paralel cu construirea Socialist Workers’ Party (SWP) ca partid revoluționar. Această revendicare își păstrează astăzi întreaga valabilitate, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv. Ea se pune astăzi într-un mod mai acut decât în anii 1990, datorită profunzimii crizei în care a intrat societatea capitalistă. Formarea unui partid amplu al clasei muncitoare ar reprezenta un pas înainte, dar nu este un scop în sine. Straturile militante cele mai avansate ale societății pot fi câștigate direct de partea programului socialist revoluționar. Masele totuși, reflectând conștiința lor politică în general, vor trebui să treacă prin experiența de a testa programul, metodele și ideile reformismului înainte de a trage concluzii socialiste revoluționare.

În cadrul acestui proces, sarcina socialiștilor revoluționari este aceea de a interveni și de a-i ajuta pe muncitori să tragă concluzii socialiste revoluționare. Formarea unor partide muncitorești largi, prin lupta pentru program și prin bătăliile de clasă, poate face parte din procesul care duce la construirea unor partide socialiste revoluționare muncitorești mult mai mari. Cu toate acestea, în circumstanțe excepționale de criză a capitalismului, segmente mari ale clasei muncitoare pot trece direct la îmbrățișarea ideilor socialismului revoluționar. Acestea ar putea avea un impact decisiv asupra unor straturi mai largi ale clasei muncitoare, al căror sprijin larg ar fi necesar pentru a duce la bun sfârșit revoluția socialistă.

Inițial, în anii 1990, în țările în care se practicase entrismul CWI considera că activitatea deschisă, independentă de social-democrație, ar putea fi temporară în urma virajului spre dreapta – un „ocol” până la apariția unei schimbări în organizațiile tradiționale, cu un posibil aflux al unei noi generații de muncitori. Cu toate acestea, am modificat această prognoză în lumina experienței, dar am subliniat întotdeauna că, dacă situația s-ar schimba, ar trebui să se schimbe și tactica secțiunilor CWI.

Revendicarea pentru formarea unor partide muncitorești de masă nu e prezentată ca un scop în sine. Formarea unor astfel de partide ar marca începutul unui proces. Lupta din cadrul acestora privind programul și ideile, cu participarea unui nucleu marxist revoluționar, înseamnă că ele ar putea constitui un pas pe drumul către obiectivul strategic al construirii unor partide marxiste revoluționare de masă.

Solicitarea formării unor astfel de partide de masă nu diminuează nevoia esențială de partide marxiste revoluționare sau sarcina de a le construi acum, înainte și dacă, sau când, astfel de partide de masă vor fi formate. Dimpotrivă, aceasta subliniază importanța centrală a construirii unui partid socialist revoluționar. Prin urmare, socialiștii revoluționari au o dublă sarcină în acest sens.

Implicarea secțiunilor CWI în partide sau mișcări precum Die Linke în Germania, La France Insoumise în Franța sau, mai recent, pentru o scurtă perioadă, în Your Party în Marea Britanie, s-a înscris în acest context, în ciuda faptului că niciunul dintre acestea nu este încă un partid al muncitorilor și că toate au un viitor incert.

Formarea partidelor muncitorești largi a fost un proces extrem de îndelungat. Acest lucru se datorează nivelului scăzut de conștiință politică care a existat și slăbiciunii patetice a așa-numiților lideri de „stânga”. Trădările din trecut ale reformiștilor și stalinistilor au dus la o ostilitate față de ideea unui partid în rândul unor straturi semnificative ale maselor. Procesul a fost agravat de prăbușirea ideologică a majorității forțelor de „stânga” din această epocă.

Ideea unor noi partide de masă ale muncitorilor a fost confirmată de apariția unor noi partide și forțe politice, în special în urma prăbușirii financiare și a crizei economice din 2008. Acest lucru a generat o radicalizare politică în multe țări și explozii sociale de masă. Acest lucru s-a reflectat într-un mod distorsionat prin formarea și ascensiunea PODEMOS în statul spaniol, a Syriza în Grecia, a Die Linke în Germania (formată mai înainte) și a Blocului de Stânga în Portugalia, precum și a PSOL în Brazilia și, într-un mod diferit, prin mobilizarea de masă din 2016 în sprijinul lui Sanders în SUA, în opoziție cu Hillary Clinton, și mai târziu prin victoria lui Corbyn în Partidul Laburist. Cu toate acestea, aceste formațiuni au arătat potențialul, dar și complicațiile din cadrul procesului. Ele nu erau partide ale muncitorilor.

Acestea au adoptat o orientare radicală, s-au opus neoliberalismului și elitelor conducătoare, dar, în mare parte, nu au reușit să propună o alternativă la capitalism – socialismul. S-au limitat la reforma capitalismului neoliberal, nu la răsturnarea capitalismului ca sistem social. Aceste partide și formațiuni au atras în rândurile lor straturi tinere și radicalizate ale semi-micii burghezii, segmente ale precariatului, dar în general nu și clasa muncitoare organizată, care a votat adesea pentru aceste partide, fără însă a participa la ele sau a le domina. Acest lucru a determinat caracterul de clasă al acestor partide.

Acestea nu au fost și nu s-au dezvoltat în partide muncitorești; dimpotrivă, în mare parte au căpătat caracterul unor formațiuni populiste de stânga, mai degrabă decât al unor formațiuni socialiste cu o bază solidă și activă în rândul clasei muncitoare. Perioada recentă a fost, din punct de vedere ideologic, una a populismului atât de stânga, cât și de dreapta. În cazul lui Sanders, acesta a rămas captiv în cadrul Partidului Democrat burghez și a refuzat să se despartă de acesta. În ciuda bazei sale de masă, Corbyn a refuzat să transforme Partidul Laburist și să elimine aripa pro-capitalistă de dreapta, permițând astfel declanșarea unei contrarevoluții.

Programul de reformă pe care l-au promovat părea radical pentru o nouă generație. Cu toate acestea, ceea ce propun ei nu este decât o palidă reflecție a curentelor reformiste de stânga care au apărut în anii 1970 și în alte perioade. Totuși, aceste evenimente au indicat potențialul existent și au anticipat ceea ce s-ar putea înfăptui. Cu toate acestea, nu erau partide muncitorești noi.

În general, această perioadă a fost dominată ideologic de populismul de stânga în cadrul acestor noi formațiuni radicale la nivel global. Este cazul formațiunilor precum PODEMOS în Spania, Syriza în Grecia, Blocul de Stânga în Portugalia, LFI în Franța și al unor mișcări din America Latină. Aceste formațiuni nu au adoptat, în general, o poziție de luptă de clasă, ci susțin că noul conflict se dă între „popor” – sau o „revoluție a cetățenilor”, așa cum o descrie Melechon – și elită. Alții, precum Die Linke în Germania și PTB/PvdA în Belgia, pretind că construiesc partide socialiste de clasă, dar în realitate nu se ridică la înălțimea acestei pretenții.

Trădarea din partea acestor partide în timpul mișcărilor de masă sau atunci când se aflau la guvernare, fenomen repetat în unele zone ale lumii neocoloniale precum Chile, a complicat procesul de construire a unor noi partide muncitorești. Caracterul îndelungat al acestui proces este ilustrat de faptul că susținem această revendicare încă de la începutul anilor 1990. În Nigeria am făcut acest lucru încă de la înființarea noastră inițială, în 1985, și la fel și în SUA. În Africa de Sud, aceasta a devenit o chestiune cheie după prima victorie electorală a ANC. A fost poziția oficială a sindicatului metalurgiștilor, NUMSA, chiar și înainte de asta.

Revoltele de masă din Chile și revoluția din Sudan din 2019, precum și cele din Sri Lanka și din alte țări care au urmat, au fost precedate de o serie de revolte care, așa cum a comentat CWI la momentul respectiv, reflectau noua eră a capitalismului. La începutul anilor 2010, cea mai mare parte a lumii arabe a fost zguduită de valuri revoluționare. Cu toate acestea absența partidelor de masă, a organizațiilor democratice de luptă și a unui program socialist revoluționar a făcut ca aceste revoluții să nu fie duse până la capăt, sfârșind într-un impas sau într-o înfrângere.

O problemă crucială ce a dus la declinul noilor partide din Europa a fost intrarea în guverne de coaliție la nivel național și la alte niveluri alături de partidele burgheze, sub pretextul „răului mai mic”. Aceasta este o chestiune vitală cu care se confruntă marxiștii în această perioadă și împotriva căreia trebuie să lupte cu măiestrie, în special atunci când se confruntă cu amenințarea forțelor populiste de dreapta. În Brazilia, o majoritate din cadrul PSOL a capitulat efectiv în fața acestei presiuni și a refuzat să prezinte un candidat în primul tur al alegerilor prezidențiale din 2022 împotriva lui Lula.

Înainte de criza din 2008, America Latină a fost zguduită de un „val roz”, regimuri de stânga ajungând la putere în Bolivia, Ecuador și Venezuela. În Venezuela, Chávez a lansat ideea „socialismului secolului XXI”. Acest lucru a pus problema socialismului pe masa discuțiilor. Cu toate acestea, caracterul limitat al programelor lor, care reprezentau o versiune a reformismului, a dus la înfrângerea acestor mișcări și la inversarea procesului. Acest lucru a deschis calea pentru apariția, pentru o perioadă, a unor regimuri populiste de dreapta. Mișcările care au izbucnit ulterior în Chile și în alte țări au dus la reapariția unei versiuni radicale, dar mai palide, a primului val roz.

Populismul de dreapta a apărut și s-a dezvoltat, ajungând la putere în unele țări. Aceasta este o problemă esențială pentru clasa muncitoare și pentru socialiștii revoluționari. Sprijinul pe care l-au câștigat se datorează în mare parte eșecului „stângii” de a oferi o cale de ieșire din criză și vidului creat de acest eșec. Partidele și mișcările populiste de dreapta au căutat să se prezinte ca opoziție față de „elită”, de „sistem”, folosind adesea elemente de retorică de clasă pentru a atrage o parte a clasei muncitoare. Caracterul mișcărilor populiste de dreapta variază de la o țară la alta. Cu toate acestea, în general, ele adoptă o poziție naționalistă și rasistă și pun accentul pe problema imigrației. Nu trebuie subestimată amenințarea pe care aceste mișcări și partide o reprezintă pentru divizarea și fragmentarea clasei muncitoare. Ele reflectă polarizarea care afectează toate țările, precum și pierderea sau slăbirea bazei de oameni a tuturor partidelor tradiționale.

Este important să se facă distincția între populiștii de dreapta și cei de extremă dreaptă, pe de o parte, și de fascism, pe de altă parte. Populiștii de dreapta reprezintă o amenințare pentru clasa muncitoare, dar sunt diferiți de fascism. Acesta din urmă urmărește atomizarea și distrugerea totală a organizațiilor muncitorești. În unele țări, extrema dreaptă include un element fascist. Echilibrul de forțe între clase și situația socială schimbată înseamnă că mișcările fasciste de masă din Italia și Germania anilor 1920 și 1930 nu se vor repeta pur și simplu astăzi în majoritatea țărilor. Cu toate acestea, în unele țări se pot dezvolta organizații fascistice mari care să reprezinte o amenințare pentru clasa muncitoare, de exemplu RSS din India.

O caracteristică a acestei perioade, sub regimurile populiste de dreapta, dar și sub cele conduse de partide burgheze tradiționale, este recurgerea la măsuri bonapartiste de guvernare. Acestea includ atât o diminuare a rolului parlamentelor, cât și folosirea metodelor mai represive din partea statului. Necesitatea de a se opune unor astfel de măsuri și de a lupta pentru drepturile democratice e o sarcină importantă a socialiștilor și a clasei muncitoare în prezent. Un aspect crucial al luptei împotriva populiștilor de dreapta este necesitatea de a combate rasismul, de a apăra drepturile migranților, de a milita pentru unitatea muncitorilor și de a răspunde temerilor muncitorilor legate de imigrație.

Această nouă eră a fost dominată până acum, din punct de vedere ideologic, de populism – atât de stânga, cât și de dreapta. Varianta de stânga pare radicală, dar înlocuiește noțiunea de „clasă” cu cea de „popor”, într-un ecou ideologic al perioadei istorice a revoluțiilor burgheze din secolul al XIX-lea. Socialiștii revoluționari au rolul istoric de a duce o luptă ideologică pentru socialism, explicând ce înseamnă acesta, rolul colectiv al clasei muncitoare și programul necesar pentru realizarea lui.

Este posibil, deși nu și sigur, ca dezvoltarea unor partide de masă largi să se prelungească și mai mult din motive subiective. Susținerea unei astfel de idei se poate dezvolta rapid, pornind de la polarizarea socială accentuată a acestei perioade. Cu toate acestea, punerea în practică a acestui lucru poate fi încă complicată și complexă și se poate prelungi și mai mult din motive subiective, așa cum pare să fie cazul în prezent cu „Your Party” din Marea Britanie.

Într-o astfel de situație, este posibil ca organizațiile și partidele socialiste revoluționare să se dezvolte și să câștige o bază largă de susținere înainte de formarea unor partide mai largi ale clasei muncitoare. Din punct de vedere teoretic, nu se poate exclude ca în anumite situații explozive un partid socialist revoluționar să poată apărea ca principalul partid al clasei muncitoare, cu un nucleu revoluționar troțkist, așa cum s-a întâmplat istoric în Sri Lanka odată cu formarea LSSP în 1935 – primul partid politic înființat în această țară, ce ulterior s-a îndepărtat de troțkism.

Înainte de formarea unor partide muncitorești de masă, e necesar să fim pregătiți să ne orientăm către organizații sau partide provizorii, temporare, care ar putea apărea. Acest lucru a fost ilustrat în Germania. La începutul anului 2025, a avut loc un aflux masiv de membri în cadrul partidului Die Linke, inclusiv mulți tineri, ca răspuns la ascensiunea partidului de extremă dreapta AfD. Această schimbare este foarte semnificativă. Secțiunea germană a CWI a fost nevoită să-și intensifice rapid intervenția în cadrul partidului Die Linke. Aceste schimbări nu au transformat încă Die Linke într-un partid al muncitorilor, iar durata acestor evenimente pozitive este incertă. Cu toate acestea, ele ilustrează necesitatea de a fi atenți la astfel de schimbări rapide de situație să reacționăm.

Politica identitară și marxismul

O anumită întârziere în lupta de clasă, combinată cu eșecul forțelor „de stânga” și al celor populiste de stânga, precum și cu eșecul apariției unei conștiințe socialiste largi, a dus la un anumit impas politic în anii 2010. În același timp, izbucnirea unor mișcări sociale cruciale, precum cele ale femeilor, ale comunității LGBT, mișcările anti-rasiste, cele de mediu și altele, în cadrul cărora oamenii s-au unit pentru a lupta colectiv împotriva opresiunii și nedreptății, a reprezentat o evoluție importantă.

Socialiștii revoluționari au o responsabilitate esențială de a interveni în aceste mișcări, precum și în posibile mișcări viitoare, cum ar fi, de exemplu, mișcarea anti-militarizare, opunându-se tuturor formelor de asuprire și discriminare. Acest lucru trebuie realizat în baza clasei sociale, apărând programul pentru o transformăre socialistă revoluționară a societății ca mijloc de a pune capăt tuturor formelor de asuprire și de a elibera umanitatea de sub jugul capitalismului.

Aceasta înseamnă implicarea în mișcările importante, folosind o metodă tranzițională pentru a-i uni pe toți cei oprimați de capitalism, combătând ideile politicii bazate pe identitate ce întăresc diviziunile de gen, rasă sau orientare sexuală și explicând natura lor dăunătoare, precum și modul în care pot decurge consecințe reacționare din acestea, afectând lupta unită.

În urma crizei din 2008, o combinație de factori – frustrarea față de stagnarea luptei de clasă, scăderea numărului de membri activi din sindicate și lipsa unei conștiințe socialiste în general – a avut un impact asupra tuturor organizațiilor socialiste revoluționare. Acest lucru a dus la frustrare și nerăbdare în rândul unei părți a membrilor acestora și inclusiv în rândurile CWI, ceea ce a condus la formarea unui bloc neprincipiat politic în cadrul CWI, care s-a desprins în 2019 și a înființat International Socialist Alternative (ISA).

O perioadă de timp căutau scurtături prin capitularea oportunistă în fața presiunilor mic-burgheze de politica identitară, ceea ce a dus la abordarea unor probleme sociale importante într-o manieră nerevoluționară, înafara analizei de clasă. Acest lucru a dus la o îndepărtare de muncitorimea organizată și la abandonarea intervenției și luptei consecvente în sindicate și la locul de muncă. Această abatere oportunistă de la marxism a fost similară cu cea care a avut loc în cadrul USFI în anii 1960 și 1970. Într-o perioadă scurtă de timp, forțele oportuniste și lipsite de principii care au format ISA s-au fragmentat și s-au divizat în diverse grupuri mici, reflectând compoziția sa politică contradictorie și degenerarea rapidă și oportunistă a unor elemente din conducere. Unii dintre cei mai buni tovarăși care au rupt legăturile cu aceștia, după ce au trecut prin această experiență, își regăsesc drumul înapoi către CWI. (vezi În apărarea Trotskyismului).

CWI apără cu fermitate rolul central al clasei muncitoare în lupta pentru socialism, rol care decurge din conștiința sa colectivă și din potențialul său de forță ca clasă. O intervenție activă și consecventă în cadrul sindicatelor reprezintă un element esențial în acest sens. Valul de greve din unele țări în perioada 2023-2024 a ilustrat începutul unei renașteri a luptei de clasă. Aceasta a reprezentat o schimbare extrem de pozitivă și semnificativă. Ea a fost însoțită, în unele țări, de o creștere, uneori temporară, a numărului de membri în sindicate. În același timp, e important să recunoaștem că stratul activ al sindicatelor a scăzut în multe țări și, în unele cazuri, există doar o umbră a organizației în comparație cu perioada postbelică. Ponderea birocrației a crescut. Aceasta acționează ca o frână asupra luptei de clasă.

O luptă împotriva rolului negativ al birocrației sindicale este esențială pentru transformarea acestora în organizații combative ale clasei muncitoare. Lupta pentru transformarea sindicatelor și, în unele cazuri, pentru reconstrucția lor parțială, este o sarcină crucială în această epocă. O intensificare a luptei de clasă poate duce la apariția unei noi generații de activiști în sindicate sau, în unele cazuri, la încercări de a construi noi sindicate. În același timp, este o sarcină crucială pentru revoluționari să construiască și la locul de muncă, nu doar în structurile sindicale.

La nivel global, muncitorimea industrială a câștigat în forță, în special în Asia. Acest lucru are un potențial și o importanță enorme, întrucât, din punct de vedere numeric, muncitorii din China, India, Indonezia, Vietnam, Coreea de Sud, Malaezia și alte țări din Asia de Sud și de Est reprezintă majoritatea muncitorilor din lume. Un număr semnificativ dintre acești „noi” muncitori sunt tineri, iar implicarea lor în luptă, alături de dezvoltarea unor organizații muncitorești democratice și combative, va deschide posibilități extraordinare de a construi sprijin pentru un socialism autentic. Este cert că vor izbucni lupte de clasă în aceste țări cruciale. Conștiința politică care se va dezvolta inițial nu este clară în acest stadiu. Cu toate acestea, astfel de lupte în Asia vor deschide un capitol nou și decisiv în lupta clasei muncitoare internaționale.

În unele țări, atât în țările capitaliste mai vechi, precum Marea Britanie, SUA și alte câteva, cât și în cele din lumea neocolonială, precum Nigeria, Brazilia și altele, numărul membrilor clasei muncitoare industriale a scăzut, dar aceasta continuă să joace un rol crucial. În țările în care a scăzut, s-a produs o schimbare în compoziția clasei muncitoare. S-a dezvoltat un nou strat de muncitori precari, cum ar fi cei angajați pe bază de contract sau cei din „economia gig”. Straturile de muncitori din sectoarele serviciilor, utilităților, transporturilor, administrației publice și distribuției pot juca un rol important în lupta de clasă și în sindicate. Unii dintre cei care lucrează în sectoarele precare au, în anumite privințe, un caracter semi-plebeian. Această tendință poate da naștere la noi forme de luptă și protest, în special în rândul tinerilor muncitori, și chiar la noi organizații de luptă.

Apariția mișcărilor sociale și comunitare pe teme precum locuințele, drepturile imigranților și altele poate fi crucială în perioada în care ne aflăm acum. Bătălii decisive vor izbucni în cadrul și în jurul sindicatelor, dar pot apărea și în afara acestora. Socialiștii revoluționari trebuie să adopte tactici foarte flexibile în astfel de situații, menținând în același timp o intervenție consecventă în cadrul sindicatelor așa cum există ele. În același timp, anumite segmente ale clasei de mijloc s-au radicalizat și, în unele țări, au preluat metodele de luptă ale clasei muncitoare. În lumea neocolonială, în special, problema săracilor din mediul urban (care se numără printre cei mai asupriți și oprimați) este crucială.

În țările neocoloniale, urbanizarea masivă care a avut loc poate consolida clasa muncitoare, dar poate duce și la o explozie a numărului celor săraci din mediul urban – vânzători ambulanți etc. Acest strat social abia supraviețuiește ca niște țărani în orașe și poate introduce în luptă unele dintre metodele specific țărănești. Este esențial ca clasa muncitoare să se apropie și să se unească cu aceste segmente superexploatate ale societății. Unii din stânga ajung la concluzia că clasa muncitoare organizată reprezintă o categorie privilegiată, „semi-burghezită”, și că forța revoluționară se găsește, prin urmare, în rândul săracilor din mediul urban.

Aceasta a fost o problemă importantă în valul revoluționar care a cuprins Venezuela după 2002. Această viziune ignoră rolul crucial al clasei muncitoare în revoluția socialistă. Acest rol decurge din conștiința sa colectivă și din rolul pe care îl joacă în producție, lucruri de care săracii din mediul urban sunt, în general, lipsiți. Cu toate acestea, aceștia pot juca un rol important dacă se unesc cu clasa muncitoare. Dacă acest lucru nu se întâmplă, unele dintre straturile cele mai asuprite și lumpenizate pot deveni o bază pentru reacțiune.

În multe dintre aceste țări populația este extrem de tânără, iar provocarea constă în a-i câștiga nu doar pentru ideea de „schimbare”, ci și pentru lupta pentru socialism. Problema legăturii dintre clasa muncitoare organizată, tineretul urban și populația săracă este una crucială în toate luptele din țările neocoloniale.

Construirea CWI și a Internaționalei

Ruptura din 2019 din cadrul CWI a reflectat schimbările care se produceau în situația mondială. De atunci, începutul reapariției luptei clasei muncitoare într-o serie de țări, alături de numeroasele revolte de masă care au avut loc la nivel internațional au confirmat ideile, programul și metodele apărate de CWI. Aceste procese se desfășoară într-o eră cu totul nouă a capitalismului distopic, aflat într-o agonie prelungită. Capitalismul se află în cea mai gravă criză de la perioada interbelică încoace. Situația mondială este extrem de polarizată, iar tensiunile dintre clasele capitaliste rivale sunt în creștere. Clasa muncitoare și socialiștii revoluționari se confruntă, în această nouă eră, cu sarcini și provocări noi, accentuate de absența atât a partidelor muncitorești de masă, cât și a unei conștiințe socialiste larg răspândite.

Conștiința politică nu se dezvoltă în mod liniar. Criza cu care s-a confruntat capitalismul după 2008 a dus la pași importanți în opoziție față de elita conducătoare, la revendicari pentru egalitate și la opoziția față de sistem – în special față de neoliberalism. Acest lucru s-a reflectat în creșterea mișcărilor populiste de stânga din acea perioadă. Totuși, spre deosebire de ceea ce speram, aceasta nu a dus la apariția unei conștiințe socialiste de amploare. Aceste evenimente au reprezentat o anticipare a ceea ce se poate dezvolta. Cu toate acestea, în urma înfrângerilor suferite de aceste mișcări în unele țări, conștiința politică a înregistrat un regres, iar dreapta populistă a preluat inițiativa.

În rândul unui strat semnificativ al populației, victoriile lui Trump în SUA și avansurile populismului de dreapta îi determină să se angajeze în lupta împotriva populismului de dreapta. În multe țări se dezvoltă o conștiință pronunțată împotriva oligarhilor și a clasei conducătoare. O minoritate începe să privească ideea de „socialism” ca pe un sistem social alternativ. Cu toate acestea, în cadrul acestui strat există o confuzie cu privire la ceea ce înseamnă acest lucru și la ce program și organizare sunt necesare pentru a-l realiza.

Epoca ce a început acum va oferi mari oportunități pentru construirea unor partide socialiste revoluționare. Perioadele de creștere modestă și limitată pot fi urmate de salturi în numărul de membri următoarea perioadă. Acest lucru ridică o întrebare crucială în legătură cu sarcinile de construire a unei Internaționale socialiste revoluționare. Un aspect al acesteia este nevoia esențială de a duce o luptă ideologică pe multe teme, printre care se numără în special problema socialismului, a ceea ce înseamnă acesta și a modului în care poate fi realizat. Într-un anumit sens, din punct de vedere ideologic, mișcarea a fost înapoiată la perioada Primei Internaționale.

În același timp, ne confruntăm cu multe dintre problemele și sarcinile cu care s-a confruntat a Patra Internațională la înființarea sa, în 1938. Între aceste două Internaționale, a doua Internațională, înainte de 1914, a reușit să propage ideea socialismului către un public de masă, în mare parte în Europa, în timp ce primii ani ai Internaționalei Comuniste au tras concluzii importante din luptele revoluționare rezultate din Primul Război Mondial și au avut un impact global. Cu forțe mult mai reduse, ne vom confrunta astăzi cu aceste sarcini.

Criza actuală și impactul ei asupra luptei de clasă înseamnă că, așa cum a anticipat Troțki, grupurile și partidele revoluționare mici pot înregistra progrese decisive și pot câștiga o bază semnificativă în rândul unor segmente ale muncitorimii și ale tineretului. Formarea unei noi generații de cadre, prin intervenția în lupta de clasă și educarea în metodele marxismului și aplicarea acestuia într-o lume nouă, e esențială. Tovarășii noștri trebuie să fie capabili să se adapteze la situații ce se schimbă rapid, în care repetarea rutinieră a formulelor nu mai este adecvată.

Metodele marxismului trebuie aplicate într-o nouă eră. Prin intervenția combativă și îndrăzneață în lupta de clasă și în mișcările sociale, combinată cu formarea politică a unei noi generații în metoda marxistă și aplicarea acesteia în această nouă eră, precum și prin desfășurarea unei lupte ideologice îndrăznețe, CWI își poate consolida substanțial forțele. Prin aceasta, putem juca un rol decisiv în construirea unei mari Internaționale socialiste revoluționare care poate deveni scheletul în jurul căruia o Internațională de masă a clasei muncitoare își poate contura în cele din urmă forma, instrumentul crucial pentru transformarea socialistă a societății.